Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
În alegerile prezidențiale din Franța și mai recent în alegerile legislative, problema pe care toată lumea o evită privește finanțele publice. Nici grupul de macroniști grupați sub stindardul ‘Ensemble!’, nici stângiștii din coaliția Jean-Luc Mélenchon nu au venit cu vreo soluție legată de felul în care ar urma să fie finanțate proiectele lor. Și cu toate acestea în ultima lună finanțele Franței s-au deteriorat dramatic. Niciunul dintre aceste programe politice nu are nici cea mai mică șansă de a fi implementat, fără a arunca Franța și toată zona euro într-o nouă criză a datoriilor suverane. Franța dansează pe un vulcan al datoriilor în erupție.
Programul stângii, foarte ideologizat, cere naționalizarea sectoarelor bancar și energetic, a autostrăzilor, a industriilor strategice, dar și ridicarea salariului minim la 1500 de euro/lună, vacanțe plătite mai lungi, de la cinci la șase săptămâni, reducerea săptămânii de lucru în anumite domenii de la 35 de ore la 32 de euro, reducerea vârstei de pensionare de la 62 de ani la 60. Nu mai pomenim de cererea ca Banca Central Europeană să anuleze toate datoriile statelor membre. Ca să fim cinstiți, chiar stânga afirmă că acest program ar urma să coste 210 miliarde euro anual, deși alte organizații independente, precum respectabilul Institut Montaigne, estimează un cost mai aproape de 332 de miliarde de euro anual.
Stângiștii cred că acest program va fi finanța de taxele aplicate bogaților și din consumul mărit, care va rezulta ca urmare a transferului de avere de la bogați la săraci. Totuși, calculele au fost făcute când inflația în Franța era de 2%, iaar dobânda la împrumuturi era aproape de 0%. În mai, inflația în Franța a fost de 5,2% iar dobânda la împrumuturi de 2,2%, ambele crescând rapid. Să mai luăm în considerare și faptul că datoria publică a Franței este 115% din PIB, care în termeni absoluți înseamnă cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană. Dacă luăm în calcul datoria publică și privată ajungem la 361% (în Marea Britanie este de 289%, iar în Germania de 205%), făcând din Franța cel mai mare datornic al lumii.
E clar că nu va reuși coaliția lui Mélenchon să formeze nicio majoritate decisivă. Totuși, rezultatele alegerilor relevă faptul că va fi dificil de adunat o majoritate. Trebuie, de asemenea, avut în vedere că în Franța cel mai mare partid de opoziție preia în mod automat comisia foarte influentă și intervenționistă a finanțelor publice, astfel că perspectiva financiară arată mai mult decât sumbru.
Ce putem spune, însă, despre programul lui Macron, în cazul în care are șansa de a-l implementa? Potrivit lui Macron, al doilea mandat prezidențial va cunoaște mai multe tăieri de taxe, atât pentru persoane private cât și pentru companii, prin reformarea sistemului de asigurări sociale și prin majorarea vârstei de pensionare de la 62 la 65 de ani. Calculele sale financiare, făcute cu luni în urmă, se bazează pe o creștere economică stabilă și continuă. Dar în ultimul trimestru, economia Franței a scăzut cu 0,3% și perspectivele de creștere sunt slabe. Ceea ce este mai important e faptul că în urma alegerilor, partidul lui Macron nu a câștigat o majoritate care să-i permită să implementeze reforme. Între timp, serviciul datoriei publice este estimat să înghită sume uriașe, care nu doar că vă vor face imposibile reducerile de taxe, dar cel mai probabil vor necesita majorarea unor taxe (deja s-a vorbit despre mărirea TVA).
Atât alegerile prezidențiale cât și cele legislative au fost niște întreprinderi plictisitoare, cu Emmanuel Macron continuând să-și mențină postura jupiteriană și arogantă. În măsura în care a existat vreo dezbatere politică serioasă, toate taberele au ignorat sistematic tema explozivă a stării finanțelor publice franceze și a remediilor adecvate pentru ea. Teama de a nu-i supăra pe alegătorii francezi cu adevărul că după Covid, și după stagflația potențială, vor veni alte necazuri, este motivată de frica istorică față de reacția francezilor.
După Brexit, Franța a aspirat să-și recapete poziția pe care o avea după Primul Război Mondial, când era capitala bancherilor europeni, Parisul visând să fie din nou în centrul finanțelor europene. Visul nu s-a realizat însă. Acum, scenariul mult mai probabil este acela al unei Franțe ca după Primul Război Mondial: îngropată în datorii, blocată în politici publice și cu spectrul modern al unui rol decisiv într-o nouă criză a datoriilor publice din zona euro. În trecut, Franța și-a depreciat moneda pentru a scăpa din supliciile financiare, cel mai celebru episod fiind după reformele socialiste ale președintelui Mitterand între 1981 și 1983. Fără a avea acum această opțiune la îndemână, Franța ar putea sfârși prin a-și pasa povara către o zonă euro mult mai îndatorată decât în 2012/2013, din nou fragmentată de problemele obligațiunilor italiene, spaniole, elene și portugheze. Euro nu ar putea supraviețui în aceste condiții.
Articol de John Keiger.
