Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Criza energiei, care a izbucnit cu toată forța în această iarnă și care nu dă semne că s-ar potoli prea curând, a fost determinată în primul rând de o prăbușire a ofertei, prin așa numitul Green Deal. Rezultatul acestui acord a fost o scădere dramatică a producției în Europa prin închiderea sau reducerea capacităților energetice nucleare în Germania, a câmpurilor de gaze în Olanda, a centralelor pe păcură în Portugalia, a minelor de cărbuni în Spania, șamd.
Confruntate cu spectrul unei producții în scădere, cu insuficiența alternativelor regenerabile, singurele soluții rămase la dispoziția guvernanților au fost gazul rusesc, cu un preț mult mai mare, și raționalizările.
În cazul concret al României, autoritățile încă nu au trecut la măsuri de raționalizare a consumului, dar prețurile mari au determinat mai multe companii importante să-și închidă porțile și să-și trimită angajații în șomaj.
Pe lângă măsurile strict contabile pe care guvernul român încearcă să le ia în ultimele săptămâni se poate pune cu bun temei întrebarea dacă nu s-ar fi putut face mult mai mult în ultimii ani, mai ales în condițiile în care România nu este nici pe departe săracă în resurse energetice, măcar și dacă ne uităm la faptul că în prezent este al doilea producător de gaz natural din Uniunea Europeană.
Totuși, în pofida acestor resurse de gaze naturale, producția internă a scăzut în ultimul deceniu cu 20%, ceea ce a însemnat o mărire a dependenței față de Gazprom, compania rusească. Cauzele acestei scăderi a producției nu sunt greu de intuit. Majoritatea companiilor din domeniu sunt deținute de stat și acest fapt atrage după sine probleme specifice, cum ar fi aceea a spolierii profiturilor pentru plata de compensații, plafonări de prețuri, etc, în defavoarea reinvestirii lor spre o mai mare eficiență și productivitate. Așa se face, de pildă, că deși Romgaz, compania vedetă a statului român pe bursă, a raportat anul trecut profituri de trei ori mai mare față de anul precedent, pentru românul obișnuit asta nu însemnat mare lucru, ba chiar nimic bun. Și explicația trebuie căutată în absența unor proiecte de investiții care să mărească producția de gaze locală.
Ca să luăm din nou cazul particular al Romgaz, compania a anunțat că abia la sfârșitul acestui an vor fi gata lucrările la termocentrala de la Iernut, deși acest proiect trebuia să fie funcțional de mai bine de doi ani. Termocentrala de la Iernut ar urma să joace un rol cheie pentru siguranța energetică a Transilvaniei, regiunea cea mai dezvoltată din România, dar care nu dispune practic de nicio capacitate de producție energetică de amploare.
Un exemplu clasic de orientare către cheltuirea profitului și nu spre reinvestirea lui spre producție îl reprezintă Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie electrică din țară. Anul trecut, Ministerul Energiei, cel mai mare acționar al companiei, a decis să distribuie 2,3 miliarde de lei sub formă de dividende suplimentare din rezultatul raportat pe anul trecut. Cu alte cuvinte statul nu a mai lăsat companiei niciun ban pentru investiții. Și asta în condițiile în care Hidroelectrica are blocate 17 investiții în diverse stadii de finalizare, dintre care unele în proporție de 90%. Ce-i drept unele dintre acestea sunt stopate din același motiv care a dus la criza actuală, și anume rațiuni ecologice, cum este cazul la Bumbești Livezeni unde statul român a declarat zona protejată, deși teoretic energia provenită din hidrocentrale este cea mai puțin poluantă.
Printre proiectele majore de investiții, deja anunțate, ale Hidroelectrica se numără și capacități de producere a energiei electrice din surse eoliene on-shore cu o putere instalată totală cuprinsă între 300 MW și 500 MW, și capacități de producere a energiei solare cu o putere instalată totală de 50 MW-100MW, compania fiind foarte interesată și de dezvoltarea energiei eoliene din Marea Neagră. Totalul acestor investiții ar însuma, potrivit calculelor prezentate de Hidroelectrica, aproximativ 6,4 miliarde de lei, dar în condițiile în care compania este decapitalizată constant este greu de văzut cum poate fi atins acest obiectiv.
În altă ordine de idei, Romgaz, alături de OMV Petrom, a preluat participația Exxon Mobil în blocul Neptun Deep. Conform informațiilor apărute în spațiul public, rezerva de gaze din zona română a Mării Negre s-ar situa în jurul valorii de 200 de miliarde de metri cubi, ceea ce ar putea acoperi consumul intern în următoarele două decenii. În blocul Neptun Deep sunt 80 de miliarde de metri cubi, însă exploatarea lor este blocată, oarecum paradoxal, de statul român prin tergiversarea legii offshore, care băltește în Parlamentul României de aproape trei ani, fără să se întrevadă nici în acest caz un orizont predictibil pentru adoptarea ei.
În urmă cu două săptămâni președintele Partidului Național Liberal și fostul premier Florin Câțu a declarat că deblocarea legii offshore ar putea face ca în viitorul nu foarte îndepărtat, mai precis în 2026, România să aibă independență energetică. Până la acel moment însă, singurul lucru cert este că legea offshore nu doar că nu a fost adoptată, dar nici măcar nu există o intenție concretă pentru dezbaterea ei, în afara unor declarații de complezență, venite din partea partidelor politice.
Toate aceste tergiversări, lipsă de viziune, interese pe termen scurt meschine, se traduc într-un declin constant și inevitabil al producției de energie internă, în majorarea importurilor și în scumpirea energiei, care se repercutează ulterior în toată economia, cu urmări dintre cele mai dramatice pentru afaceri și oameni. În cifre seci, România a pierdut din 20% din producția de gaze iar importurile s-au majorat de opt ori față de 2010. Rezultatul se poate vedea cu ochiul liber.
