Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
România ocupă primul loc la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește deficitul de încasare a TVA, țara noastră pierzând în 2019 aproximativ 35% din veniturile sale din taxa pe valoare adăugată.
Potrivit unei analize realizată de PwC pentru Ziarul Financiar, „deficitul de încasare a TVA al României s-a înrăutățit în 2019, ajungând la 35 miliarde de lei, după ce avusese loc o ameliorare în 2018 față de 2017. Practic, bugetul României nu colectează peste o treime din TVA-ul cuvenit sau 3% din PIB, însemnând circa jumătate din deficitul pe care se estimează că bugetul îl va avea în acest an”.
La nivelul Uniunii Europene, în 2019, statele membre ale UE au pierdut cumulat 134 de miliarde de euro din neîncasarea Taxei pe Valoarea Adăugată. In opinia comisarului pentru economie, Paolo Gentiloni, „în pofida tendinței pozitive care se înregistrează în ultimii ani, deficitul TVA continuă să provoace îngrijorări serioase, mai ales dacă luăm în considerare nevoile uriașe de investiții pe care statele noastre membre trebuie să le acopere în următorii ani.” Suma neîncasată este calculată ca pierderi de venituri rezultate ca urmare a fraudelor și evaziunii fiscale cu TVA, prin practicile de evitare și optimizare a TVA-ului, a falimentelor și insolvențelor, precum și din cauza unor calcule incorecte și a erorilor administrative. Comisia Europeană analizează anual deficitul de încasare a TVA (VAT Gap), iar acesta este calculat ca diferența dintre veniturile din TVA estimate a fi încasate și cele încasate efectiv la bugetele statelor.
Conform estimărilor făcute pe siteul Comisiei Europene, din suma neîncasată la bugetele națională s-ar putea construi 250 de spitale de ultimă generație plus 2500 de km de autostradă, care ar putea străbate Uniunea Europeană de la Porto (Portugalia) la Talin (Estonia).
Proiecțiile Comisiei Europene legate de ceea ce s-ar putea face cu banii neîncasați din TVA arată bine și sunt foarte atractive la prima vedere, dar poate că ar trebui să privim lucrurile și din altă perspectivă, mai profundă, în care relația dintre banii colectați și banii cheltuiți la nivel central nu este atât de mecanică și nici pe departe atât de eficientă pe cât lasă să se întrevadă estimările Comisiei. În gândirea comodă, un leu încasat de la privat înseamnă un leu cheltuit eficient de stat, dar lucrurile sunt departe de a sta astfel, chiar dacă includem aici și mecanisme instituționale mult mai performante decât cele românești.
Așadar, din punctul de vedere comun astăzi problema principală o reprezintă insuficiența veniturilor bugetare și nu cheltuielile masive pe care statele și instituțiile europene le angajează. La nivel european, guvernele statelor membre cheltuie peste 50% din Produsul Intern Brut, ceea ce reprezintă o problemă serioasă atât din perspectiva poverii fiscale pe care trebuie să o suporte domeniul privat, a eficienței investițiilor și a dinamicii spre care se îndreaptă statul asistențial din comunitatea europeană.
Spre comparație, în Statele Unite ale Americii cheltuielile guvernamentale nu au depășit până anul trecut 35% din PIB dar cu toate acestea nu se poate spune că economia americană ar fi mai puțin dezvoltată. Cu alte cuvinte, a privi unilateral această colectare insuficientă a veniturilor neobținute din încasarea TVA reprezintă, în opinia noastră o eroare care dă seama de o filosofie politică foarte intervenționistă și paternalistă.
Comparația dintre SUA și UE este cu atât mai relevantă cu cât TVA nu are o istorie atât de îndelungată pe cât s-ar părea. Taxa pe valoare adăugată a fost introdusă în Europa la mijlocul anilor 60, începutul anilor 70, pe când cheltuielile guvernelor europene ca procent din PIB se situau la același nivel precum cele ale guvernului federal american. De la introducerea TVA însă, traiectoria cheltuielilor guvernamentale a mers din în ce mai ascendent în Europa, în timp ce în Statele Unite a rămas relativ constantă.
Adepții viziunii „cât mai mulți bani la buget” și colectării mai bune vor susține că veniturile obținute vor preveni sau vor atenua deficitele mari, doar că istoria nu este, nici de această dată, de partea lor. Deficitele din ultimii ani în țările europene sunt mult mai mari decât erau înainte de introducerea TVA. De asemenea, veniturile estimate (și nu cele real colectate) din TVA au reprezentat în permanență un stimul pentru împrumuturi tot mai mari. Bineînțeles că aici intră în calcul și factori culturali, țările din Europa de Sud fiind mult mai dispuse să aibă deficite bugetare mari decât țările nordice, dar per total rămâne un fapt că taxa pe valoare adăugată a contribuit prea puțin la menținerea unor echilibre bugetare.
Așadar, având în vedere mai ales contextul pandemic, care a lovit dezastruos în special firmele mici și mijlocii, dar și capacitatea de consum a indivizilor, o concentrare pe îmbunătățirea veniturilor la buget nu pare a fi cea mai fericită strategie. Statele europene au cheltuit masiv în această perioadă și nu neapărat foarte eficient, iar aceste cheltuieli sunt așteptate să se mențină la un nivel constant, dacă nu să crească în perioada următoare. În schimbul unei colectări mai bune și a creșterii veniturilor la buget poate că nu ar fi tocmai de lepădat ideea unei regândiri a cheltuielilor guvernamentale, care de foarte multe ori nu fac altceva decât să hrănească multe companii parazitare și să încurajeze corupția.
