Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Net Zero. Sună ca un obiectiv nobil. După cum a precizat Chris Skidmore, ministrul guvernului care a prezentat proiectul de lege în Camera Comunelor în 2019, aceasta ar însemna ca Marea Britanie să devină prima economie majoră din lume care își asumă un angajament obligatoriu din punct de vedere juridic de a elimina emisiile cu efect de seră. Dar ce a însemnat cu adevărat, cât ar urma să coste nimeni nu știe. Iar niciunul dintre parlamentarii care au dat aprobator din cap nu și-a bătut capul cu implicațiile acestui obiectiv.
Argumentul guvernului s-a bazat pe o afirmație făcută cu câteva luni mai devreme de către Comitetul pentru schimbări climatice (CCC) – care consiliază guvernul cu privire la politica climatică – că atingerea emisiilor nete zero până în 2050 ar costa între 1-2% din PIB pe an până în 2050 – adică o sum de aproape 1 trilion de lire sterline până la acea dată. Dar asta, a spus ministrul, a fost înainte ca dumneavoastră să luați în considerare numeroasele beneficii, precum creșterea calității aerului și ceea ce el a numit „locuri de muncă”. Mai mult, el a sugerat că scăderea costurilor ar reduce și mai mult factura. Așadar să nu ne îngrijorăm de nota de plată; va fi o taxă modestă având în vedere ce vom câștiga.
Niciun deputat nu a scos în evidență nebunia: cum poți estima costul unui lucru când nu ai idee cum se poate face acel lucru? Până în 2019, Marea Britanie era pe cale să elimine treptat energia pe cărbune și să genereze aproximativ 15% din electricitate din parcuri eoliene și solare. O mică flotă de mașini electrice era deja pe drumuri. Dar aviația fără combustibili fosili? Decarbonizarea industriei oțelului și cimentului? Se poate satisface o creștere enormă a cererii de energie, în condițiile în care mașinile și încălzirea locuinței sunt trecute de la petrol și gaz la electricitate? Cum rămâne cu stocarea energiei pentru a face față naturii intermitente a energiei eoliene și solare?
Acestea au fost doar câteva dintre numeroasele probleme tehnologice cu care țara abia începuse să se confrunte. Deși, în unele cazuri, soluțiile ar putea exista în teorie sau au fost demonstrate la scară de laborator, nimeni nu știa dacă ar putea fi extinse cu succes și cu ce costuri. După cum John Kerry, trimisul american pentru climă, a spus mai târziu, jumătate din tehnologia care va fi necesară pentru a atinge Net Zero nu a fost încă inventată. Parlamentul Marii Britanii, totuși, tocmai a aprobat o lege care obligă țara la Net Zero fără nicio idee despre cum, când sau dacă acea tehnologie va fi dezvoltată – și nici cea mai vagă idee despre cât ar costa cu adevărat.
Când National Grid ESO – compania care administrează rețeaua de electricitate în Marea Britanie – a încercat să facă propria estimare a costului atingerii Net Zero până în 2050, a venit cu un răspuns dramatic diferit de cel al CCC. În 2020, a prezentat patru scenarii diferite despre modul în care Marea Britanie ar putea încerca tranziția, implicând diferite amestecuri de energie regenerabilă, schimbări în comportamentul consumatorilor și așa mai departe. Costurile estimate în fiecare caz au fost de aproximativ 160 de miliarde de lire sterline pe an investiții, ajungând în cele din urmă la un total de aproximativ 3 trilioane de lire sterline. Această sumă a fost de trei ori mai mare decât cea pe care CCC o prezentase cu doar un an mai devreme – iar National Grid încerca doar să stabiliească prețul decarbonizării sectorului energetic, nu cel al agriculturii și al sectoarelor dificil de decarbonizat, cum ar fi oțelul și cimentul.
Pentru parlamentarii care au tratat cifra CCC ca pe o evanghelie și au dat din cap la ținta pentru 2050, a fost un memento clar că au angajat țara să adopte un proiect de lege fără limite, a cărui dimensiune eventuală nimeni nu o putea ghici în mod rezonabil – în afară de a spune că va fi uriaș. Acei parlamentari cunoșteau foarte bine situația proastă a guvernului în ceea ce privește estimarea costurilor lucrurilor pe care știm cum să le facem – cum ar fi construirea unei căi ferate de mare viteză de la Londra la Birmingham, Manchester și Leeds, ale cărei costuri estimate aproape s-au triplat de la £. 37,5 miliarde în 2009 la 107 miliarde lire sterline în 2019. Cu toate acestea, au înghițit o propunere de preț pentru a face ceva care are mult mai multe necunoscute și care implica tehnologii încă de inventat sau nedovedite la scară comercială.
A fost nevoie de doi ani pentru ca Guvernul însuși să vină cu un fel de plan despre cum va ajunge la Net Zero. Marea Britanie ar putea face acest lucru „fără nici măcar o problemă de încălzire”, a scris prim-ministrul Boris Johnson în prefața la strategia sa Net Zero, publicată în octombrie 2021. „Nimeni nu va fi obligat să-și smulgă boilerul existent sau să-și caseze mașina actuală.” Până în 2035 Regatul Unit va fi alimentat în întregime cu energie electrică curată „sub rezerva securității aprovizionării”. În acest scop, urma să investească în parcuri eoliene plutitoare și, până în 2024, să ia o decizie cu privire la modul de finanțare a unei centrale nucleare mari (da, doar una, și era o decizie care urma să fie luată până în 2024; mai durează încă un deceniu pentru a o construi). Ar exista investiții în hidrogen, astfel încât să sperăm că până în 2035 am putea avea o aprovizionare publică cu hidrogen care să înlocuiască furnizarea de gaz (deși decizia cu privire la continuarea acestuia a fost amânată până în 2026). De asemenea, până în 2035, prețul pompelor de căldură electrice ar fi putut scădea – s-ar putea – pentru a le face un înlocuitor practic pentru noile cazane pe gaz, care până atunci ar fi interzise. Mașinile noi pe benzină și diesel vor fi interzise din 2030, hibrizii din 2035. Ar fi investiți 750 de milioane de lire sterline pentru plantarea de noi păduri și restaurarea mlaștinilor.
Dar Strategia Net Zero a lăsat mai multe întrebări fără răspuns decât a răspuns la ele. Cum să stabilim securitatea aprovizionării cu energie electrică dacă ajungem să ne bazăm și mai mult pe sursele regenerabile intermitente? Cum ne va rezolva problemele o centrală nucleară atunci când – împreună cu cea aflată în prezent în construcție la Hinkley în Somerset – nici măcar nu va înlocui cele șapte centrale nucleare existente în Marea Britanie, care urmează să ajungă la finalul funcționării? Are Guvernul cu adevărat încredere că se va dovedi economic să produci hidrogen prin mijloace fără emisii de carbon – spre deosebire de fabricarea acestuia din cărbune și gaz, așa cum aproape tot hidrogenul din lume este produs acum în prezent? Ne puteți obliga pe toți să cumpărăm mașini electrice, dar cum vă veți asigura că mașinile sunt ele însele zero carbon, având în vedere că o mare parte din emisiile de pe durata de viață ale unui vehicul sunt legate de fabricarea acestuia? Dacă vom acoperi zona rurală cu păduri, unde vom mai cultiva plante pentru mâncare? Vom fi și mai dependenți de importul lui de peste mări, cu consecința că alimentele noastre ar putea avea o amprentă de carbon mai mare decât acum?
În plus, strategia a lăsat neatinsă cea mai importantă întrebare dintre toate: cât ne va costa totul și cine va ajunge să plătească factura? În aceeași zi în care a fost publicată Strategia Net Zero, Trezoreria a realizat propria evaluare a costurilor Net Zero. A fost de acord trezoreria cu evaluarea Comitetului pentru Schimbările Climatice conform căreia nu ar costa mai mult de 1 trilion de lire sterline, sau estimarea National Grid de 3 trilioane de lire sterline numai pentru sectorul energetic? Nu se putea spune. Nu a oferit nicio estimare a costului Net Zero; argumentând, mai degrabă, că nu a fost posibil să se facă o astfel de estimare în această etapă. Cât despre cine va plăti, cel puțin asta devenea clar. Cu toții urma să plătim, fie prin impozitele noastre, fie prin suplimente la facturile noastre de energie.
Marea Britanie, pe scurt, urmează să se angajeze într-un experiment unic în istoria omenirii, în care respinge în mod voluntar zone întregi de tehnologie consacrată care fac în prezent să funcționeze societatea și economia și încearcă să le înlocuiască cu tehnologii noi, dintre care unele nu funcționează în prezent. Și întregul proiect trebuie să fie finalizat în doar 27 de ani, fără alocații, fără spațiu de lucru. Va fi o revoluție industrială dacă vom putea umbri toate perioadele anterioare ale progresului uman – asta dacă se poate realiza. Dar există un „dacă” foarte, foarte mare și scump acolo. În general, este bine să fii ambițios și optimist. Există totuși un punct în care această ambiție devine o prostie.
Există măcar un Plan B în cazul în care tehnologia dezamăgește și se dovedește că nu este posibilă decarbonizarea Marii Britanii fără a provoca pagube uriașe economiei? L-am întrebat pe secretarul de afaceri, Kwasi Kwarteng, asta în octombrie 2021, iar el a negat că este nevoie de un astfel de plan.
Niciun ministru nu pare suficient de curajos să spună că ținta pentru 2050 ar trebui revizuită. Întrebat în iulie 2022 dacă s-au angajat să respecte ținta pentru 2050, toți cei cinci candidați rămași la conducerea conservatoare au confirmat că sunt – deși unul, Kemi Badenoch, sugerase anterior că ținta ar putea fi mutată în 2060 sau 2070. Toate obiecțiile la adresa Strategia Net Zero au fost respinse de miniștrii guvernamentali care insistă că într-adevăr nu există nicio alternativă: atât de gravă este urgența climatică încât trebuie pur și simplu să decarbonizăm tot ceea ce facem – nu reușim să facem acest lucru și vom fi loviti de vremea din ce în ce mai dramatică: fierți, congelați și înecați. În spatele ei, totuși, se află o fantezie a lui Little England: că putem aborda cumva schimbările climatice pe cont propriu, chiar dacă alte țări nu ne urmează exemplul. Cu toate acestea, Marea Britanie reprezintă mai puțin de 1% din emisiile globale (sau puțin mai mult dacă le numărați pe o bază de consum, mai degrabă decât pe baza emisiilor).
Între timp, de cealaltă parte a lumii, China, care reprezintă 33% din emisiile globale, abordează schimbările climatice în felul său – una care nu va pune constrângeri industriilor sale sau nu va implica sărăcirea populației sale. Și multe alte țări adoptă aceeași atitudine.
Articol de Ross Clark
