fbpx

Reducerile de taxe și inflația

Demisia primului ministru britanic Liz Truss a resuscitat vechea dezbaterea cu privire la oportunitatea tăierii taxelor. Conform celor mai multe voci din opinia publică, premiera britanică și-a semnat propria condamnare politică în momentul în care a propus un buget care prevedea mai multe tăieri agresive de taxe. Conform, de pildă, NPR, încercarea de a promova o reducere a taxelor, într-o perioadă în care inflația era explozivă, iar piețele tensionate, a fost o greșeală majoră.
Aceasta a fost opinia prevalentă în majoritatea publicațiilor internaționale, unele ziare mergând chiar până acolo încât să susțină că tot ceea ce a făcut primul ministru britanic a fost rău.

Indiferent de moștenirea lăsată de Liz Truss problema cu adevărat relevantă este în ce măsură era oportună această tăiere a taxelor și dacă piețele financiare sunt cu adevărat îngrijorate de o relaxare adusă contribuabilor, chiar și în condiții de inflație ridicată.

Doar ca un fapt divers, să remarcăm că o mare parte dintre comentatorii politici și economici nu observă nicio problemă când vreun guvern, oricare ar fi el, anunță un plan de cheltuieli masiv, de foarte multe ori nesustenabil, cum au fost cele din timpul pandemiei, Green Deal sau Build Back Better. Problemele cu adevărat serioase apar doar atunci când sunt propuse reducere de taxe.

În fine, să revenim așadar la problema relaxării fiscale, mai ales într-o perioadă cu inflație mare. Teza susținută pe scară largă în acest moment ne spune sau implică ideea că tăierile de taxe sunt negative deoarece stimulează inflație. Bineînțeles că primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este acela că inflația nu reprezintă creșterea prețurilor, ci creșterea masei monetare, care atrage după ea, dar nu neapărat, și creșterea prețurilor și, în mod aproape necesar, distrugerea puterii de cumpărare. Prețurile pot crește din diverse motive, dar o creștere generalizată a prețurilor nu se produce decât în condiții de expansiune monetară necontrolată. Cu alte cuvinte, problema inflației nu are legătură și nu poate fi rezolvată prin mijloace fiscale, ci rămâne, după cum s-a exprimat laureatul Nobel Milton Friedman, în permanență „o problemă monetară”. Așadar, dacă autoritățile ar dori să rezolve problema inflației primul și cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facă ar trebui să oprească tipărirea de bani, expansiunea creditului, în același timp în care ar trebui să restrângă cheltuielile guvernamentale. Acestea din urmă, când se transformă în deficit bugetar (și mai toate țările europene operează după doi ani de pandemie într-un regim de deficit bugetar) sunt acoperite prin credite de la băncile centrale.

Pe cale de consecință, tăierea taxelor nu reprezintă o expansiune a creditului și a monedei. În cele din urmă, banii aflați în circulație rămân aceeași, doar că are loc un schimb de proprietari. Vor fi mai mulți bani la oameni și mai puțin bani la guvern, ceea ce în esență reprezintă un lucru bun. Se știe mult prea bine că statul nu este cel mai bun administrator, că fondurile guvernamentale se irosesc ușor pe proiecte și investiții neproductive, etc. Mai mult, o tăiere a taxelor ar lăsa nu doar mai mulți bani oamenilor, dar le-ar oferi și o relaxare binevenită, în condițiile în care veniturile indivizilor au fost serios afectare de inflație și de costul tot mai mare al nivelului de trai. Mai mulți bani rămași în piață ar reprezente, de asemenea, o binecuvântare pentru multe firme, care se confruntă cu o scădere a vânzărilor pe același fond inflaționist și de incertitudine, care predomină de luni bune.

Bineînțeles că s-ar putea contraargumenta că această scădere a taxelor înseamnă mai puțini bani la bugetul public, ceea ce în condiții de cheltuieli cel puțin egale sau similare înseamnă o adâncire a deficitului și, conform teoriei de mai sus, o prelungire și intensificare a inflației. Ceea ce este fără îndoială corect. Doar că problema principală și în acest caz nu o reprezintă tăierile de taxe, ci cheltuielile nejustificate ale statului care devin foarte rapid parazitare. De la numărul foarte mare de angajați din sectorul public, până la multitudinea de programe și agenții guvernamentale, există un câmp foarte vast de reformă și reducere a intervenției statului, care din păcate nu este luat aproape niciodată în calcul.

În mai toate țările din lumea dezvoltată guvernul cheltuiește mai bine de 50% din produsul intern brut. Între „dezvoltat” și „nivelul cheltuielilor” nu există decât corelație, nu cauzalitate, fap explicat printre altele și pe de o parte creșterea economică modestă din zona euro, acolo unde statul practică o impozitare agresivă, și Statele Unite ale Americii, unde cheltuielile guvernului nu depășesc 35% din PIB. Faptul că statul cheltuiește mai bine de jumătate din produsul țării înseamnă că acești bani provin de la indivizi, iar aceștia sunt privați de ei. Mai mulți bani lăsați oamenilor înseamnă că unii îi cheltuiesc, iar alții îi economisesc, ceea ce se traduce în investiții. Sectorul public nu economisește niciodată, ci doar consumă iar nevoile sale financiare sunt mereu în creștere, indiferent de țară.

După cum afirmă economistul Daniel Lacalle, „guvernele se folosesc de orice scuză pentru a-și crește rolul în economie, iar orice criză reală sau pretinsă reprezintă cea mai ușoară cale pentru a promova o perspectivă confiscatorie  asupra economiei în care cetățenii și companiile sunt văzute ca niște vaci de muls pentru sectorul public, iar sectorul privat este la dispoziția guvernului și nu invers.”

About Marius Giurgea

Check Also

Dezastrul zonei euro. Între stagnare și stagflație

Economia zonei euro este mai mult decât slabă. Este într-o contracție profundă, iar datele sunt …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.