Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
De la începutul pandemiei, am fost martorii unor dezechilibre majore pe piețele globale în ceea ce privește cerere și oferta. Sincope pe lanțurile de aprovizionare, din cauza carantinelor și a altor reglementări, restricții de călătorie și comerț, afaceri care se închid. În același timp, a existat un șoc negativ pe partea de cerere în industria transporturilor aeriene, Horeca, turism, cinematografe, etc. Din acest motiv, ajustările rapide de preț – în special pentru produsele pe care le folosim în fiecare zi – nu ar trebui să ne surprindă.
Mai mult, o creștere uriașă a lichidității a făcut ca balanțele Băncii Central Europene să crească dramatic. BCE și-a lărgit balanța contabilă în această vară cu aproximativ 54% din PIB zonei euro.
Cheltuielile guvernului ca procent din PIB au crescut abrupt în SUA și în zona euro, într-o încercare de a contracara scăderea cererii agregate. Asta a dus, bineînțeles, la deficite bugetare uriașe și la o explozie a datoriei publice.
De asemenea, există o convingere larg răspândită în piețe că băncile centrale vor continua să urmeze aceleași politici de bani ieftini, combinate cu o extindere a măsurilor fiscale, ambele justificate de o revenire lentă.
Atât în UE cât și în SUA, inflația a depășit țintele stabilite de băncile centrale, și există riscul ca inflația să urce și mai sus, în cazul în care nu se iau imediat anumite măsuri.
Atât în UE cât și în SUA, factorii de decizie au avertizat asupra faptului că inflația va fi mai mare decât estimările inițiale. Lucrurile ar putea deveni și mai complicate având în vedere că președintele FED, Jerome Powell, dorește să permită o inflație mai mare decât tradiționalul 2%, iar asta chiar pentru o perioadă mai lungă de timp. De la criza financiară din 2008, independența băncilor centrale s-a evaporat, chiar dacă puterea lor este mai mare decât a fost vreodată, deoarece nu mai există constrângeri de reglementare pentru a ține în frâu politicile monetare.
O inflație anuală de 3 sau 4 sau chiar 5% le poate părea mică unora, dar după cum afirma fostul șef al FED Paul Volcker „o inflație de 2% menținută cu succes, ar însemna că prețurile se dublează în mai puțin de o generație”. Aceasta înseamnă că ținta de 2% pentru inflație nu înseamnă stabilitatea prețurilor.
În urmă cu 50 de ani, în 1971, președintele SUA Richard Nixon a impus controlul prețurilor și salariilor pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, sperând ca astfel să oprească inflația. Totuși, între 1971 și 1974, indicele prețurilor de consum a crescut cu 7,2%. La finalul programului lui Nixon, în 1974, inflația a scăzut, dar a urmat o nouă creștere, de data aceasta sub administrația Carter, care a declanșat un nou set de măsuri de control al prețurilor și salariilor. Se întâmpla în octombrie 1978.
În cele din urmă, doar creșterea masivă a ratelor de dobândă de politică monetară, implementată de președintele FED, Paul Volcker în 1979, a oprit inflația, cu prețul unei recesiuni profunde.
Înainte de a discute utilitatea controlului prețurilor și a salariilor, este important să înțelegem cauzele inflației. Creșterea cererii agregate – via creșterea cheltuielilor guvernamentale – și a cheltuielilor agregate – ceea ce înseamnă o creștere mai rapidă decât creșterea producției de bunuri și servicii – poate surveni doar când oferta de bani este mai mare decât cererea pentru ei. Acest lucru survine doar când producția nu crește în ritm cu cantitatea de bani. Milton Friedman a câștigat premiul Nobel în economie pentru că a demonstrat că exista o corelație între oferta în exces de bani, comparativ cu producția, și o creștere generală a prețurilor. El a rezumat acest fenomen spunând că „inflația este întotdeauna și peste tot un fenomen monetar”.
În general, economiștii pică de acord asupra puținor lucruri, dar argumentul economic contra controlului la prețuri este unul dintre ele.
Prima consecință a unor astfel de controale este penuria, în special dacă aceste controale sunt menținute pentru o perioadă mai lungă de timp. Apoi, controlul prețurilor pot determina pagube economice de amploare.
Există un motiv pentru care câștigătorul premiului Nobel Friedrich August von Hayek a descris sistemul prețurilor libere drept o minune, deoarece funcționează ca un semnal, oferind informații atât cumpărătorilor cât și vânzătorilor, în ceea ce privește raritatea produselor din piață. Când prețurile sunt manipulate, aceste semnale distorsionează și companiile care nu mai au stimulente să crească producția, din cauza profitului redus, sau abandonează producția, ceea ce face posibilă apariția pieței negre.
Prețurile informează pe toată lumea despre ceea ce își doresc consumatorii și cât sunt dispuși să plătească pentru asta. În momente de incertitudine maximă, prețurile descurajează stocurile.
Însăși existența profiturilor tindă să scadă pe termen lung prețurile, deoarece oferă stimulente antreprenorilor de a produce mai mult. Această creștere a producției poate reduce costurile din cauza economiilor de scară.
În al doilea rând, controlul prețurilor descurajează inovația și unor pot face ca oferta de bunuri și servicii să fie direcționată către piețele străine acolo unde aceste controale nu se pot aplica.
Drept consecință a legii de bază a cererii și ofertei, suprimarea artificială a prețurilor în creștere va conduce la o reducere a producției.
Pe scurt, imperfecțiunile sistemului de prețuri nu reprezintă un motiv care să justifice controlul lor de către planificatorii centrali.
Este adevărat că a lupta contra inflației nu este ușor iar politicile monetare constrângătoare vor conduce pe termen scurt la șomaj. Totuși, este ceva necesar, la fel ca și reducerea cheltuielilor guvernamentale.
Articol de Antonis Giannakopoulos
