Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Sfârșitul anului 2022 a fost caracterizat de vești relativ bune. Pandemia de Covid-19 nu mai este o amenințare globală; blocajele aprovizionării se reduc, iar băncile centrale par să țină sub control presiunile inflaționiste.
Desigur, creșterea economică rămâne o preocupare majoră. Cu toate acestea, liderii occidentali nu par prea preocupați de asta. La urma urmei, ei au de recitat o poezie: o recesiune este într-adevăr inevitabilă, dar factorii de decizie o țin sub control și ar trebui lăudați pentru că au susținut justiția socială în vremuri grele, au făcut economiile instabile mai rezistente și au evitat crizele sistemice prin centralizare și reglementare.
Provocarea majoră percepută de mai toată lumea rămân finanțele publice, în special în Statele Unite și în Europa, unde majoritatea țărilor au un raport datorie/produs intern brut (PIB) cu mult peste 60%, pragul pe care majoritatea economiștilor obișnuiau să creadă că depășirea lui e foarte periculoasă. Până la sfârșitul anului 2022, se preconizează că raportul va ajunge la 138% în SUA și aproximativ 94% în zona euro. Cu toate acestea, oficialii nu par prea îngrijorați. Unii nici măcar nu cred că finanțele publice sunt o problemă semnificativă atâta timp cât băncile centrale prietenoase pot veni în ajutor, pot cumpăra obligațiuni și pot menține ratele reale ale dobânzilor negative.
Legislatorii sunt acum convinși că limitele datoriei publice sunt mai puțin stricte decât se credea anterior și că politicile mari pot fi realizate chiar și fără o creștere economică satisfăcătoare. Deși viitoarele șocuri negative nu pot fi excluse, atât factorii de decizie naționali, cât și supranaționali se comportă ca și cum astfel de șocuri ar afecta doar momentul în care pot fi implementate proiectele lor, nu și substanța acestora.
Modele grandioase
Privite în această lumină, războiul împotriva schimbărilor climatice și tranziția către sustenabilitatea ecologică vor reveni cu siguranță în centrul scenei – crescând în proeminență de îndată ce bancherii centrali se simt din nou liberi să se angajeze în noi valuri de politică monetară generoasă.
COP27, conferința Națiunilor Unite despre schimbările climatice din noiembrie 2022, organizată în Egipt, a fost primul semn al acestei reveniri globale la gândirea de tip „proiect de anvergură”. Prost pregătit, s-a dovedit a fi un eșec. Participanții au convenit asupra necesității de a limita încălzirea globală, reiterând angajamentul superior de a limita orice creștere a temperaturii la 1,5 grade peste nivelurile preindustriale.
Dar nu au mers mai departe de declarațiile vagi și nu au reușit să cadă de acord asupra vreunei strategii comune sau a unui calendar clar
Țările în curs de dezvoltare au profitat de oportunitatea de a face presiuni pe participanții mai bogați să finanțeze un fond de „pierderi și daune”, menit să îi ajute să se adapteze și să atenueze daunele cauzate de schimbările climatice. În general, însă, COP27 a confirmat că viitorul politicii climatice va fi caracterizat de eforturi de intensificare a reglementării și centralizării și de a construi consensul necesar.
Idei mari
Pentru a înțelege cum ar putea arăta acel viitor nu prea îndepărtat, putem reconsidera ce s-a întâmplat cu sustenabilitatea – proiectul global care a precedat saga schimbărilor climatice.
Potrivit Raportului Brundtland al ONU, un document cheie din 1987, sustenabilitatea înseamnă satisfacerea „necesităţilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. Un astfel de obiectiv pare suficient de demn, atât de mult încât ONU l-a dezvoltat în 17 „obiective” și 169 „ținte”. Cu toate acestea, chiar această definiție a sustenabilității are de fapt puțin conținut operațional. Care sunt exact nevoile generațiilor prezente și viitoare? Toți membrii generațiilor prezente și viitoare au dreptul la aceleași nevoi, așa cum sunt definite de autoritățile de reglementare naționale sau globale de astăzi?
Mai mult, din moment ce noțiunea de sustenabilitate se referă la exploatarea inputurilor, ne putem îndoi că autoritățile de reglementare știu ce inputuri vor fi disponibile în viitor sau cum vor evolua tehnologiile. De exemplu, au anticipat experții ONU că în ultimii 30 de ani, rezervele dovedite de petrol vor crește cu 70%? În mod similar, acești experți ar putea ști că necesarul de energie anual al lumii se ridică la puterea pe care o primim de la soare în 90 de minute. Sunt ei cu adevărat siguri că descendenții noștri nu vor reuși să dezvolte tehnologii capabile să exploateze o mică parte din acea sursă enormă de energie? Sau cele care vor folosi mai eficient resursele deja familiare nouă? La urma urmei, asta s-a întâmplat în ultimele decenii, cu cărbunele, petrolul și energia nucleară.
La modeul general, avem deja un sistem de semnalizare care să ne indice când exploatarea unei resurse devine potențial nesustenabilă, încurajând oamenii de știință, inginerii și antreprenorii să caute alternative. Se numește „sistem de prețuri”. Suntem, deci, siguri că factorii de decizie și autoritățile de reglementare pot face o treabă mai bună de a monitoriza deficitul și de a încuraja inovatorii de succes?
Planificare centrală
Mulți observatori ar răspunde negativ la aceste întrebări. Și totuși, retorica sustenabilității nu este doar un moft – este un strigăt de luptă care va justifica probabil un program vast menit să controleze consumul individual și să aloce resurse (banii contribuabililor) unor industrii și companii selectate. Deși publicul poate tolera controale și reglementări de dragul sustenabilității, el se poate opune subvențiilor sistematice producătorilor eligibili pentru compensare. În astfel de circumstanțe, ne putem aștepta la naționalizarea cel puțin parțială a sectoarelor cheie.
Desigur, sustenabilitatea include și eforturile de a face economiile mai „circulare”, promovând un cadru care „implică partajarea, închirierea, reutilizarea, repararea, recondiționarea și reciclarea materialelor și produselor existente cât mai mult timp posibil”, așa cum a spus Uniunea Europeană. Din nou, o astfel de gândire nu are încredere în sistemul de prețuri, supraestimează înțelepciunea autorităților de reglementare și ignoră costurile reutilizarii și reciclării. Pentru a lua un exemplu, eșecul sortării și reciclării materialelor plastice a devenit deja clar. Și nu știm încă câți bani s-au risipit pe programe similare care nu au avut niciodată șansa de a reuși sau care au fost pur și simplu inferioare alternativelor.
Campania pentru sustenabilitate și-a propus să elaboreze politici globale sub supraveghere centralizată, fără a ține cont de sistemul de prețuri. Atunci când era necesar, datoria publică și fiscalitatea erau menite să-și răsplătească campionii și să-i despăgubească pe cei care ar suferi consecințele neplăcute. Până acum, acest proiect nu a reușit să facă progrese mari la nivel global, deși a justificat o mulțime de reglementări interne. Motivul de bază este lipsa cooperării internaționale: un cartel interguvernamental nu a reușit să se materializeze.
Prețul țintă
La rândul ei, campania împotriva schimbărilor climatice a avut un succes la fel de mare în susținerea luării deciziilor la nivel global, centralizat – anunțând ținte ambițioase și convingând publicul că sunt vremuri excepționale și că adaptarea nu este suficientă. Spre deosebire de saga de sustenabilitate, COP27 a arătat că aceste proiecte se concentrează pe proiecte de politici globale, mai degrabă decât pe obiective specifice, realiste.
Summitul ONU a subliniat însă două elemente care nu au fost întotdeauna evidente în dezbaterea asupra sustenabilității și care ajută la explicarea eșecului parțial al acesteia. În primul rând, menținerea în viață a acestui vis politic necesită un consens global – și acest lucru nu este gratuit. De data aceasta, oficialii occidentali au primit mesajul și au acceptat să distribuie fonduri acelor țări care amenință să iasă din camera de negocieri și să torpileze întregul proiect.
Al doilea element se referă la originea acestei generozități. În trecut, strângerea de fonduri de către autoritățile guvernamentale a fost cel puțin parțial constrânsă de preocupările finanțelor publice. Acest lucru poate să nu mai fie valabil în viitor, mai ales dacă oamenii se obișnuiesc să trăiască cu o inflație moderată, iar creditorii acceptă rate reale negative ale dobânzii la activele emise sau garantate de guverne și organizații internaționale.
Dacă această interpretare este corectă, ar trebui să ne așteptăm ca viitoarele politici mari în domeniul schimbărilor climatice și al durabilității să fie finanțate de inflație. Autoritățile de reglementare occidentale și mulți conducători din lumea a treia vor profita și mult prea mulți oameni vor crede că se bucură de un prânz gratuit.
Articol de Prof. Enrico Colombatto.
