Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Recent, tot mai multe voci au început să susțină ideea impozitării multinationalelor, aducând în discuție multiple argumente, dintre care cel mai des invocat pare a fi acela că aceste companii fentează bugetul statului, evitând să declare profit. Drept pentru care guvernanții, dar nu numai ei, se gândesc la aplicarea unui impozit pe cifra de afaceri care să oblige practic aceste firme să plătească o taxă importantă către stat. Ideea a fost susținută cu precădere de către aripa social democrată din guvernul României, în special de un vechi adept al ideii precum senatorul Daniel Zamfir, dar și de ministrul de finanțe, liberalul Marcel Boloș. Există această discuţie, este văzută ca un impozit minim pe profit, cu toate că s-ar putea să ne lovim de critici”, afirma în urmă cu două zile Boloș.
Problema care se pune în legătură cu introducerea acestei taxe speciale ține de cauzele mai adânci ale fenomenului „pierderilor la multinaționale”.
Dacă aceste companii continuă să declare an de an pierderi, în loc de profit, dar continuă să se dezvolte și să investească în România, atunci înseamnă că nu pot exista decât două explicații pentru care aleg să facă acest lucru.
Prima dintre ele ține de natura impozitării din România. După cum bine se știe, România are o cotă unică, dar asta înseamnă, de pildă, că se plătește atât impozit de profit cât și impozit pe dividende, ceea ce din capul locului nu mai pare atât de avantajos pentru o companie. De pildă, Estonia și Letonia nu percep niciun fel de taxă pe dividend. În Bulgaria impozitul pe dividende este de 5%, iar în Ungaria de 15%, în Croația de 10%, iar în Serbia, care nu este în Uniunea Europeană, vorbim de o taxă de 20%. Așadar, din tot spațiul estic, România are cea mai împovărătoare taxare la acest moment, chiar dacă de regulă, imaginea prezentată de autorități scoate în evidență caracterul foarte liberal al regimului economic. Din acest motiv, adică din acela al impozitării agresive, e foarte probabil ca multe companii să prefere escamotarea profitului pentru a nu fi nevoite să plătească de două ori, ceea ce le-ar afecta nu doar câștigurile, dar și planurile viitoare de investiții, etc. De asemenea, ar trebui notat în treacăt că toate aceste firme plătesc oricum foarte multe taxe pentru angajații lor, ceea ce nu le face nicidescum atât de „negre” pe cât lasă să se înțeleagă mulți dintre pogrenitorii lor.
Al doilea motiv, la care ministrul Boloș a țintit destul de vizibil este acela că avem de-a face cu o încălcare a legii. Într-o declarație făcută în această săptămână ministrul a făcut trimitere explicită la ANAF. „Putem să spunem că am fi putut interveni cu ANAF și să facem controale mai amănunțite, dar până când capacitatea instituțională a ANAF se consolidează, trebuie să avem această formă de a proteja interesul statului”, a declarat Boloș, care a adăugat că aceste pierderi sunt „inexplicabile”.
Se pot face multe comentarii în legătură cu această ipoteză. Dacă ceea ce fac multinaționalele reprezintă o escrocherie cu acoperire legală, atunci pare un pic naiv de crezut că, având în vedere puterea acestora de negociere și de optimizare fiscală, vor fi foarte convinse de introducerea acestui nou impozit. Apoi, dacă lucrurile stau într-adevăr așa, trebuie demonstrat cum a fost încălcată sau cel puțin ocolită legea, și nu avansat cu acuzații populiste. În al treilea rând, pare din nou destul de hazardat să te plângi de capacitatea ANAF, în timp ce te aștepți să rezolvi problema de colectare prin introducerea unui nou impozit pe care ar trebui să-l plătească tocmai aceia pe care îi bănuiești că nu și-au plătit impozitele actuale. De asemenea, orice taxă aplicată firmelor va fi transferată mai devreme sau mai târiu, consumatorilor. În fine, nu în ultimul rând nu e deloc limpede dacă această măsură se bazează în vreum pe o analiză cost-beneficiu, pe o argumentație științifică mai elaborată, și nu este doar o perdea de fumigene bună pentru peluza politică.
Acum e limpede cu ochiul liber că anumite practici să le spunem comerciale trezesc suspiciuni rezonabile, dar ele trebuie dovedite, dacă sunt într-adevăr așa. Iar celor care se plâng de regimul „privilegiat” al multinaționalelor care își permit să facă optimizări fiscale, ar trebui să li se răspundă că soluția la această problemă nu o reprezintă nicidecum introducerea unui nou impozit care să le fie aplicat acestora, ci dereglementarea și reducerea impozitării care să facă posibilă apariția cât mai multor companii autohtone mici și mijlocii.
În aceeași ordine de idei, nu este responsabilitatea corporațiilor să acopere deficitul bugetar al României. Aproximativ 40% din taxele colectate de ANAF provin de la marii contribuabili, adică tocmai de la aceste firme blamate de multe ori fără motiv. Soluția unui buget sănătos nu stă în introducerea nesfârșită de taxe și impozite ci mai degrabă, ba chiar cu preponderență, în existența unui aparat de stat cât mai suplu și mai eficient.
Corporațiile au multe păcate, dar faptul că investesc bani în România, adesea din profit, nu se află printre ele.
