Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
De fiecare dată când survine o criză bancară mulți experți clatină din cap și se întreabă sceptici: cum a fost posibil așa ceva? Desigur că trebuie să fie vorba, susțin ei, de lăcomie, de un management al riscului deficitar sau de absența reglementărilor. Și, continuă ei, pe cale de consecință ar trebui mai multă intervenție guvernamentală. Totuși, toate aceste explicații pierd din vedere cel mai important punct: sistemul bancar american a fost distrus aproape inexorabil, iar marile bănci au profitat din plin de toată această situație.
Problema principală de la bun început a fost reprezentată de sistemul de rezerve fracționare. Din păcate, prea puțin oameni înțeleg cât de rapid poate fi dizolvat capitalul unei bănci. Întreaga balanță contabilă a unei bănci este un castel de cărți de joc, iar cele mai mic declin în baza de active profitabile a băncii – împrumuturi – sau în pasivele volatile – depozite – face să se prăbușească întreaga clădire deoarece problema a reprezentat-o întotdeauna acceptarea unor riscuri suplimentare pe termen lung prin folosirea pasivelor lichide pe termen scurt, adică a depozitelor. Nepotrivirea dintre active și pasive face ca întreaga balanță contabilă să se prăbușească și nu există niciodată suficient capital și rezerve pentru a acoperi costurile. Totuși, multe decenii de banking prudențial și de instrumente din ce în ce mai sofisticate de management al riscului au pus umărul la micșorarea riscului de colaps bancar. Nu era ceva perfect, dar funcționa în cea mai mare parte a timpului.
Adevărata problemă a început în momentul când „inovatorii monetari” au decis să inventeze roata și să ignore ce sunt banii și riscul. De data aceasta urma să fie ceva diferit.
Iar banii ieftini au distrus pas cu pas sistemul bancar.
Faza întâi: Să facem activele cu risc scăzut, adică obligațiunile suverane, în mod artificial scumpe, prin relaxare cantitativă (quantitative easing – QE). Mai pe șleau, băncile centrale au cumpărat obligațiunile emise de state. Drept urmare, guvernele au devenit nesăbuite în cheltuielile efectuate, crescând deficitele bugetare, și ignorând insolvența sau riscul, deoarece randamentele la obligațiuni rămâneau prea puțin schimbate cu ajutorul tipăririi de monedă. „A creea rezerve” după cum se exprimă teoria monetară monetară. Ceea ce înseamnă a-ți lua adio de la baza de active a băncii. Băncile își asumau riscuri din ce în ce mai mari pentru randamente din ce în ce mai scăzute ale investițiilor lor și pentru portofolii care sporesc lichiditatea.
A face activele cu risc scăzut scumpe și neprofitabile prin scăderea artificială a randamentelor face ca toate activele financiare să devină din ce în ce mai scumpe, stimulând bulele care sunt inflaționate odată cu relaxarea cantitativă, iar când acestea se sparg, spulberă valoarea de piață a activelor bancare.
Faza a doua: Introducerea unor rate negative sau reale ale dobânzii. Dobânzile sunt prețul banilor și al riscului. Manipulați ratele dobânzilor și stimulați asumarea de riscuri extraordinare, chiar dacă banca nu intenționează să o facă. Ratele negative reprezintă distrugerea banilor și cea mai clară modalitate de a face bilanțul unei bănci și mai fragil: partea de împrumuturi a bazei de active nu are o rentabilitate reală, efectul de pârghie asupra acestor împrumuturi trebuie să crească, băncile își asumă mai multe riscuri decât se așteptau, pentru un randament mai mic cu fiecare operațiune de creditare, iar partea de investiții este plină de active din ce în ce mai supraevaluate care se măresc odată cu relaxarea cantitativă, în ciuda condițiilor economice slabe.
Faza a treia: salvați băncile mari, lăsați-le pe cele mici să se prăbușească. Cel mai recent stimulent pervers este de a garanta depozitele băncilor mari printr-o evaluare specială în FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation), care creează un stimulent pentru marii deponenți să-și ia banii de la băncile regionale și de la ce le mici și să-i plaseze la bănci „prea mari pentru a da faliment”. Cu toate acestea, băncile „prea mari pentru a da faliment” sunt, de asemenea, cele care acumulează mai mult risc prin plasamentele în marile firme zombi și în pozițiile riscante din instrumente derivate, luate pentru a încerca să obțină o anumită marjă și să-și revină din represiunea financiară.
Așa sunt distruse de bani ușori băncile. Niciun fel de reglementare nu poate evita aceste colapsuri, deoarece reglementarea este problema. Niciun fel de reglementare nu poate preveni o criză financiară atunci când autoritatea de reglementare este cea care stimulează acumularea de risc, consideră obligațiunile suverane drept „activ fără risc”, iar supraveghetorul tipărește trilioane de dolari pentru a ascunde riscul cu rate negative.
Management prost al riscului? Poate exista. Cu toate acestea, avem vreun motiv să credem că managerii de risc de la băncile falimentate au fost proști și nu au înțeles riscul nepotrivirii activelor și pasivelor? Băncile acumulează riscuri doar în activele pe care le văd și li se spune că nu au niciun risc. Rezerva Federală cumpără trilioane de obligațiuni suverane și titluri garantate cu ipoteci. De ce ar crede cineva că acestea sunt active cu risc ridicat? Imobiliarele sunt cea mai sigură activitate de împrumutat, deoarece ultimul lucru pe care familiile încetează să-l plătească este ipoteca. De ce să credeți că este un activ cu risc ridicat?
Cu toate acestea, este mult mai rău. O scădere a valorii obligațiunilor, creditelor ipotecare sau investițiilor nu ar trebui să aducă prăbușirea unei bănci și un risc de contagiune. Ce le face atât de fragile? Faptul că băncile trebuie să folosească acele poziții de mai multe ori pentru a obține un randament care, chiar și după creșterea datoriilor, este încă sub costul capitalului. Și de ce rentabilitatea activelor și a capitalurilor proprii este atât de slabă în bănci? Răspunsul: ani de reprimare a ratelor dobânzilor și a inflației obligațiunilor suverane.
Cititorul poate spune că banii simpli au ajutat economia să se redreseze dintr-o criză severă creată de asumarea excesivă de riscuri, dar se pare că nimeni nu-și amintește că bulele imobiliare și tehnologice din trecut au fost alimentate de stimulente monetare ieftine create de reglementare și banca centrală.
Dacă ratele ar varia liber, rata dobânzii la activitățile mai riscante ar crește mai rapid și ar preveni acumularea riscului. În plus, dacă băncile centrale nu ar perpetua deghizarea riscului prin achiziționarea de obligațiuni suverane la orice preț, activul cu cel mai scăzut risc nu ar crea un efect de domino al evaluării și creșterilor de preț și nici colapsul ulterior.
Când băncile centrale au decis să rezolve o criză creată de o bula umflând alte bule și mai rapid, au construit fundația următoarei crize.
Prăbușirea unei bănci nu este cauza unei crize financiare. Băncile nu sunt cauza; sunt simptomul. Activele și pasivele unei bănci sunt cea mai clară dovadă a problemelor mari din economie: evaluări ridicate dincolo de elementele fundamentale și împrumuturi mai riscante decât o impune solvabilitatea.
Prăbușirea unei bănci nu creează un risc de contagiune. Riscul este deja acolo. Banca care se prăbușește, de obicei o verigă slabă dintr-un lanț lung, este doar semnul de avertizare a ceva care este larg răspândit și se întâmplă în altă parte.
Băncile nu sunt cauza unei crize. Sunt simptomele acumulării de risc excesiv în întreaga economie, risc care nu ar fi apărut într-un mod atât de răspândit dacă prețul și cantitatea de bani nu ar fi fost manipulate constant pentru a-l masca.
Această criză va fi, de asemenea, rezolvată prin stimularea unui risc mai mare.
Articol de Daniel Lacalle.
