Atunci când citim știri despre economia americană, avem adesea impresia că majorarea salariilor reprezintă un semn al unei piețe a muncii solide. Dar lucrurile nu stau chiar așa dacă avem în vedere că rata angajaților și angajarile raportate la populație sunt ambele sub nivelul din februarie 2020, fiind stagnante de luni bune.
În plus, procentul principal, acela al unei creșteri de 4,6% anuale a salariului mediu, este înșelător, deoarece arată o cifră obișnuită care ascunde în fapt un mediu economic mult mai dificil. Potrivit Biroului de Statistică a Muncii, din decembrie 2021 până în decembrie 2022, câștigurile medii pe oră reale au scăzut cu 1,1% , ajustate sezonier.
Când privim însă la creșterile salariale în funcție de sector, tabloul arată mai rău. Potrivit JP Morgan, niciunul dintre domeniile economiei americane nu a cunoscut o creșterea reală a salariilor, care să acopere inflația. Doar două sectoare din economia americană, Serviciile Financiare și Informațiile, au avut o creștere salarială mai mare de 2% în ianuarie, față de aceeași lună a anului trecut, cifrele fiind ajustate sezonier. Mai mult, domeniul construcțiilor, cel manufacturier, educația și serviciile de sănătate, retailul, industria ospitalității au cunoscut o creștere negativă anuală de minus doi până la minus șase la sută. Ceea ce înseamnă că luând în calcul și inflația cifrele arată și mai rău.
Privind la scăderea veniturilor reale, două lucruri ne vin în minte. În primul rând, zona euro o duce și mai prost, deoarece acolo abia dacă se poate vorbi de o creștere nominală. În al doilea rând, oamenii nu își dau seama că avem o erodare a clasei de mijloc prin politici inflaționare, tipărire de bani și cheltuieli nesăbuite ale guvernului, la care se adaugă protecționism, bariere puse comerțului și reglementări.
Inflația nu e o întâmplare, ci o politică. Creșterea masivă a cantități de bani au dus inflația de bază la niște praguri pe care mulți nu și le-ar fi imaginat vreodată., Acum, povestea oficială încearcă să ne convingă că o creștere a IPC de 5% înseamnă „prețuri mai mici”, când realitatea este că inflația se tot acumulează iar oamenii sunt mai săraci cu fiecare an.
Gândiți-vă la următorul lucru. Dacă și în anii în care mass-media ne spunea că nu există inflație, și noi vedeam cum prețul caselor, al serviciilor de sănătate, al educației și al bunurilor nonreplicabile creștea peste creșterea reală a salariilor, imaginați-vă ce se întâmplă acum gospodăriilor.
Inflația s-a mai domolit dar asta nu înseamnă prețuri mai mici sau chiar standarde de trai mai bune.
Cum de rezistă consumul într-un mediu economic atât de negativ? În principiu rezistă deoarece oamenii își folosesc economiile sau se îndatorează, deoarece speră ca mesajul venit de la autorități cu privire la inflația mai joasă să dea prețurile la nivelul din 2019. Totuși, acest lucru este puțin probabil cu excepția cazului în care apare o criză majoră sau guvernele taie drastic din cheltuieli și din agenda lor protecționistă.
Când guvernele anunță planuri „anti-inflație” pe baza unor cheltuieli și mai mari, în bugete cu deficite uriașe, ele nu combat inflația, ci o prelungesc.
Guvernele nu au nevoie să implementeze măsuri antiinflație deoarece cheltuielile guvernamentale și barierele comerciale sunt cele care au produs inflația. Inflația nu este un fenomen extern, ci este distrugerea puterii de cumpărare ca urmare a unor decizii politice. Așa numitele probleme ale lanțurilor de aprovizionare nu sunt altceva decât bariere guvernamentale care se adaugă la problemele activelor relativ rare. Inflația prețurilor la mărfuri nu e altceva decât mai multe unități monetare care merg către active relativ rare. Este evident că e vorba de un fenomen monetar deoarece în mijlocul războiului din Ucraina prețurile la mărfuri au început să stagneze și au terminat anul la același nivel sau chiar mai jos, după ce Fed a mărit de mai multe ori dobânda de politică monetară.
Una din cele mai rele politici inflaționiste este protecționismul. Acesta împiedică comerțul sub promisiunea că va cumpăra și va vinde produsele țării iar oamenii vor trăi mult mai fericiți. Problema este că protecționismul face bunurile și serviciile mult mai greu accesibile și mai scumpe, iar reducerea puterii de cumpărare a monedei prin tipărirea de bani diminuează cererea internă și îi face pe toți să devină mai săraci.
Cititorul ar putea spune că guvernul știe consecințele negative ale cheltuielilor excesive, ale datoriei mari finanțate prin tipărire de monedă și prin bariere comerciale, și atunci de ce implementează aceste politici? Răspunsul: guvernul este primul beneficiar al inflației.
Crearea monedei artificiale nu este niciodată un proces neutru. Cheltuielile guvernului sunt plătite de oameni, chiar dacă sunt săraci, prin taxe, inflație sau ambele.
Povestea oficială încearcă să-i convingă pe oameni că o inflație de 5% este un pas în direcția cea bună, astfel încât să se creadă că o inflație de 3 sau 4% e un succes. În momentul în care oamenii vor accepta o inflație de 4% ca fiind un rezultat rezonabil, puterea de cumpărare a salariilor va fi scăzut cu mai bine de 20%. Ceea ce înseamnă că și mai mulți cetățeni vor depinde de sprijinul guvernului care îi va plăti cu prețul monedelor depreciate. Între timp, economiile oamenilor vor fi erodate de ratele negative și de represiunea financiară.
Inflația nu apare de nicăieri. E o politică. Iar inflația și deprecierea monedei reprezintă un transfer masiv de fonduri de la cei care economisesc și de la clasa de mijloc către guvern care își tot majorează porția pe care o controlează în economie.
Mulți vor blama capitalismul pentru toate relele menționate, dar realitatea este că sărăcirea clasei de mijloc vine după două decenii de intervenționism în creștere, mai multă prezență a guvernului în economie și inflație. Nimic din toate acestea nu are legătură cu capitalismul, dar are legătură cu statismul.
Articol de Daniel Lacalle.