fbpx

Ce ne așteaptă în 2023: în loc de stimulare economică, stagflație

După mai mult de 20 de trilioane de dolari cheltuite în planuri de stimulare din 2020, economia mondială intră într-o perioadă de stagnare coroborată cu o inflație ridicată. La nivel global, guvernele au anunțat măsuri de stimulare de peste 12 trilioane de dolari doar în 2020, iar băncile centrale și-au umflat bilanțul cu 8 trilioane de dolari.

Rezultatul a fost dezamăgitor și cu efecte negative de lungă durată. Recuperare slabă, datorie record și inflație ridicată. Desigur, guvernele din întreaga lume au dat vina pe invazia Ucrainei și pe efectul multiplicator inexistent al planurilor de stimulare, dar această scuză nu are niciun sens.

Prețurile mărfurilor au crescut din februarie până în iunie 2022 și s-au corectat de atunci. Chiar și luând în considerare efectul negativ al creșterii prețurilor mărfurilor în economiile dezvoltate, trebuie să recunoaștem că acestea sunt pozitive pentru economiile emergente și, chiar și cu acest impuls, redresarea dezamăgitoare a dus la estimări din ce în ce mai pesimiste.

Dacă ar exista multiplicatori keynesieni, majoritatea economiilor dezvoltate ar fi în creștere puternică, chiar și ținând cont de impactul invaziei din Ucraina, având în vedere cantitatea fără precedent de planuri de stimulare aprobate.

Însă, acum ne confruntăm cu un 2023 în care avem parte de estimări și mai dezamăgitoare. Potrivit Bloomberg Economics, creșterea globală va scădea de la o un slab 3,2% în 2022 la un îngrijorător 2,4% în 2023, cu mult sub trendul pre-covid-19, dar cu o datorie globală mai mare. Datoria globală totală a crescut cu 3,3 trilioane de dolari în T1 2022, până la un nou record de peste 305 de trilioane de dolari, în principal din cauza Chinei și SUA, potrivit IIF.

Cu toate acestea, estimările, luate în consens, arată o perspetivă și mai proastă. Creșterea globală ar trebui să stagneze la +1,8%, zona euro ajunge la creștere zero și Statele Unite la doar 0,3%, inflația ajungând la 6% la nivel global, 6,1% în zona euro și 4,1% în Statele Unite.

Se așteaptă ca doar o mână de țări să reducă datoria în 2023, majoritatea națiunilor continuând să finanțeze cheltuieli guvernamentale umflate, cu deficite ridicate și majorări ale impozitelor. O lume în care guvernele erodează în mod constant puterea de cumpărare a monedelor și reduc veniturile disponibile ale contribuabililor cu impozite în creștere este probabil să indice tendințe de creștere mai slabe și o agravare a dezechilibrelor.

Povestea oficială spusă în întreaga lume are rolul de a încerca să ne convingă că inflația a atins vârful iar acum vedem o „scădere a prețurilor” și că totul este bine atunci când datoria crește, creșterea stagnează și puterea de cumpărare a salariilor și a economiilor este erodată încet.

Dar nu există nimic bun în stagflație. Este un proces de sărăcire care dăunează enorm clasei de mijloc, în timp ce cheltuielile guvernamentale excesive nu sunt niciodată reduse.

2022 a fost anul în care a ucis MMT, eroarea science-fiction a teoriei monetare moderne. Țări cu suveranitate monetară precum Japonia sau Marea Britanie s-au trezit într-o criză fără precedent creată de iluzia că deficitul și datoria în creștere nu vor cauza niciodată probleme semnificative. A fost nevoie doar de câteva majorări ale ratelor pentru a demonta iluzia tipăririi perene de bani ca soluție la orice.

2022 a mai arătat cât de falsă este ideea că deficitele masive sunt rezerve care întăresc economia. Statele Unite au suferit cea mai severă lovitură inflaționistă din ultimii treizeci de ani, chiar fiind independente din punct de vedere energetic și beneficiind de pe urma exportului de gaze naturale și petrol în restul lumii. Dacă narațiunea ridicola MMT era adevărată, Statele Unite nu ar fi trebuit să sufere nicio presiune inflaționistă.

Se preconizează că 2023 va fi anul stagflației. Desigur, majoritatea strategilor pariază pe o scădere rapidă a inflației în a doua parte a anului, dar acest lucru pare în contradicție cu estimările lor privind cheltuielile deficitare și creșterea.

Realitatea incomodă este că națiunile au creat un declin de lungă durată prin împingerea limitelor politicilor de cerere și a intervenției guvernamentale.

Mulți analiști au sărbătorit decizia de a folosi guvernele și băncile centrale ca creditori de primă instanță în loc de ultimă opțiune, dar prin această strategie, a fost creată o  problemă foarte dificilă.

Se pare că nu există niciun remediu la îndemână pentru reducerea dezechilibrelor fiscale și monetare create de-a lungul a două decenii și, prin urmare, rezultatul va fi o creștere mai slabă și sărăcire.

Niciun guvern nu vrea să recunoască adevărul incomod că băncile centrale trebuie să își reducă bilanțul. Chiar și cel mai agresiv strateg nu îndrăznește să estimeze o înăsprire cantitativă de trei trilioane de dolari americani, deoarece toți știu că efectele ar putea fi devastatoare. Cu toate acestea, pentru a se normaliza cu adevărat, băncile centrale ar trebui să își reducă bilanțul cu cel puțin cinci trilioane de dolari SUA. Guvernele și băncile de investiții se tem de o înăsprire treptată cu trei trilioane, deoarece poate duce la o criză financiară. Aceiași participanți la piață știu însă că o înăsprire de cinci trilioane ar duce, fără îndoială, la o criză financiară.

Motivul pentru care toată lumea se așteaptă la un 2023 împărțit în două părți, o primă jumătate cu date slabe și o a doua în care creșterea economică își revine timid iar inflația scade, este că participanții de pe piață trebuie să creeze o narațiune care să arate că există o soluție rapidă la dezastrul menționat mai sus. Cu toate acestea, nu există o soluție rapidă, nu există o aterizare ușoară și nu există șansa de a rezolva problema prin menținerea unor deficite ridicate, bilanțuri masive ale băncilor centrale și rate reale negative. Dacă vrem să ne uităm cu realistm la opțiuni, există doar două: Remedierea problemei create în 2020, ceea ce înseamnă o recesiune globală, dar probabil nu o criză financiară, sau neremedierea acesteia, ceea ce înseamnă o inflație ridicată, o creștere mai slabă și un alt an prost pentru active riscante care pot în cele din urmă duce la o criză financiară.

Din păcate, atunci când guvernele din întreaga lume au decis să „cheltuiască acum și să se ocupe de consecințe mai târziu” în 2020, au creat, de asemenea, semințele unei probleme de tipul celei izbucnite în 2008.

Articol de Daniel Lacalle.

 

Despre Marius Giurgea

Verificați și

Dezastrul zonei euro. Între stagnare și stagflație

Economia zonei euro este mai mult decât slabă. Este într-o contracție profundă, iar datele sunt …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.