Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Pe fondul inflației galopante, autoritățile par hotărâte să treacă la majorarea salariilor și pensiilor pentru a ține pasul cu scumpirile accentuate din ultimele luni. În esență este o măsură care survine natural sau, după cum s-a exprimat președintele Klaus Johannis, „este corect, rezonabil și așteptat să crească pensiile și salariile oamenilor”. Conform ultimelor informații de la Biroul Național de Statistică, România are o inflație de 15%, an pe an.
Aproape ca de fiecare dată când e vorba de creșterea inflației sau pur și simplu de inflație în dezbaterea publică este în totalitate ignorată problema cauzelor. Inflația aproape că dă senzația unui fenomen extern fără niciun fel de legătură cu acțiunea umană, este ceva ce afectează o societate umană cam de nicăieri, despre ale cărei origini nu prea știm nimic. Pare a fi ca un virus economic ce tulbură din toate încheieturile societatea, fără niciun fel de responsabilitate umană.
Situația este cu atât mai complicată în circumstanțele actuale încât există un război clasic la granița României și un alt război economic purtat între Rusia și lumea occidentală. Acest conflict a oferit pe lângă multe altele și oportunitatea de a găsi un vinovat de serviciu pentru probleme care au început să se manifeste încă dinainte ca vreun soldat rus să treacă granița în Ucraina.
Așadar, în pofida declarațiile neîntrerupte conform cărora vina inflației din România și Europa stă pe umerii lui Vladimir Putin, explicația trebuie căutată în altă parte.
Bineînțeles că și acest război are porția sa de responsabilitate în explozia prețurilor, dar ea este mai degrabă redusă. După cum au arătat mai mulți economiști și analiști economici, și după cum se poate vedea cu ochiul liber privind orice grafic cu evoluția prețurilor din ultimul an și jumătate, inflația începuse să se miște pe o curbă ascendentă cu mult înainte de începerea conflictului. În aceeași ordine de idei, trebuie menționat exemplul de succes al Elveției, țară care nu dispune nici de resurse energetice, nici de un acces privilegiat la ele, și care se confruntă cu o inflație incomparabil mai mică, nu numai față de România, cât și față de țări vestice care au resurse de hidrocarburi mai semnificative.
Cu alte cuvinte, explicația pentru fenomenul inflaționist trebuie căutată în cu totul altă parte, iar aici consensul economiștilor clasici indică spre expansiunea monetară operată de băncile centrale și de guverne.
Așa stând lucrurile, devine limpede că terapia prin majorare de salarii și pensii nu va contribui cu nimic la domolirea inflației, ci dimpotrivă, nu va face decât să accentueze acest fenomen. După cum au remarcat mulți economiști, există un pericol real de a se intra într-o spirală ascendentă a inflației-salarii/pensii, în care anticipările unor creșteri de salarii și pensii să determine majorarea prețurilor, care la rândul ei să provoace solicitări de alte creșteri, șamd. Nu e deloc un scenariu hazardat, iar mulți dintre noi își mai amintesc destul de bine anii 90 din România în care salariile, deși creșteau constant, nu reușeau deloc să țină pas cu majorarea prețurilor, rezultatul fiind o sărăcire tot mai accentuată a populației.
Cu alte cuvinte, soluția la problema inflației nu o reprezintă majorarea salariilor și pensiilor, asta nu va face decât să pună gaz pe foc, ci stoparea inflației de la sursă, adică oprirea expansiunii monetare prin credite ieftine și a cheltuielilor guvernamentale. În opinia economistului Bogdan Glăvan, „guvernul nu face nimic pentru a combate inflație. E nevoie să ducă o politică anti-ciclică, să nu mai cheltuiască atât de mult. Cheltuielile sunt benzina pe acest foc, trebuie să frâneze cheltuielile publice”. De asemenea, „BNR face prea puțin. S-a mișcat cu întârziere, a frânat foarte greu creșterea creditului și a masei monetare. Trebuia să acționeze mai rapid, să oprească dobânzile mai iute. Este stimulentul, pârghia pe care BNR o are pentru a descuraja creditarea, cheltuiala din economie”.
Din nefericire, acest discurs este rareori privilegiat de factorii de decizie care preferă să mute responsabilitatea pe factori externi, pe „speculanți” sau pe alți țapi ispășitori.
Tot din nefericire, un angajament de durată pe această linie de gândire economică nu se poate termina decât cu un scenariu foarte inflaționist, în care lumea devine mai săracă și o parte din economie ajunge să tragă obloanele (din nou un scenariu foarte similar cu cel al anilor 90). O terapie rapidă și fără compromisuri de stopare a expansiunii monetare (prin credite ieftine) și o tăiere a cheltuielilor guvernamentale (și așa mult supradimensionate și parazitare) ar reuși să echilibreze economia mult mai rapid și să nu provoace alte distorsiuni, precum e cazul cu măsura majorării salariilor și pensiilor.
