Majoritatea jucătorilor din piață au fost surprinși de ultimele șase luni. Indexul Trezoreriei Americane care măsoară atât creșterile acțiunilor cât și distribuția dividendelor a înregistrat cel mai rău an din 1788 încoace, potrivit Deutsche Bank. Acțiunile au închis luna iulie cu una dintre cele mai severe corecții din 2008 și până astăzi. Obligațiunile și fondurile de acțiuni cad împreună pe fondul majorărilor de dobândă și al normalizării politicii monetare. Totuși, nu există o astfel de normalizare. Balanța contabilă a principalelor bănci centrale abia dacă s-a schimbat cu ceva și rămâne la un maxim istoric, conform Bloomberg. BCE continuă să ignore cea mai mare inflație din zona euro, din anii 90 și până astăzi, ținând dobânzile negative. Majorările de dobândă ale Rezervei Federale au fost mai agresive, dar banca centrală americană continuă să injecteze miliarde de dolari în operațiunile de piață, iar agregratele monetare sunt în continuare excesive.
În Statele Unite, creșterea cantității de bani (M2) este încă mai mare decât în anii relaxării cantitative. Indicatorul M2 a crescut la 21,8 trilioane de dolari, iar de anul trecut avem o creștere de 1,3 trilioane de dolari, adică mai mult decât dublul expansiunii anuale din perioada 2008-20011. Creșterea cantității de bani (M2) anuală în Statele Unite a fost în luna mai de 6,5%, în timp ce în zona euro a fost de 6,6%. Creșterea monetară globală în mai a fost de 9,9%, toate aceste cifre provenind de la Yaderni Research. În zona euro, creșterea cantității de bani este mai mare decât în mijlocul așa numitei „bazooka lui Draghi”, celebra „facem orice e nevoie”.
Băncile centrale au trecut de la „facem orice e nevoie” la „indiferent de rezultat”
Am explicat deja într-un articol trecut că mărfurile nu provoacă inflație, ci tipărirea de bani, iar aspectul monetar al inflației nu este țintit cum trebuie. Unul sau două prețuri pot crește ca urmare a unei crize externe, dar restul prețurilor nu ar putea crește la unison, dacă avem aceeași cantitate de bani. Între 2021 și 2014 am văzut cum prețurile la mărfurile energetice au crescut, dar cu toate acestea inflația, măsurată ca indice al prețurilor de consum, a rămas mică deoarece cantitatea de bani emisă a mers în linie cu cererea. Cu toate acestea, am observat o inflație enormă în prețurile activelor, iar decidenții de politici economice nu au fost atenția la impactul injecției de lichiditate asupra prețurilor la case și al piețelor financiare. Când banii nou creați au încetat să mai meargă spre activele de risc și s-au îndreptat spre cheltuielile guvernamentale, inflația a explodat.
Băncilor centrale pare că le e frică de piețe. Totuși, a mai bine să realizeze o corecție în prețul obligațiunilor, al acțiunilor și al activelor de risc, după ani de maxime decât să duci lumea într-o criză creată prin distrugerea puterii de cumpărare a salariilor și a depozitelor.
Decidenții de politici economice ar trebui să fie foarte îngrijorați de așa numita normalizare „prudentă”, deoarece expansiunea a fost departe de a fi prudentă. Viteza cu care și-au umflat balanțele contabile și au tăiat ratele este ceea ce ar trebui să-i îngrijoreze și nu normalizarea.
Peste tot în lume se prăbușește încrederea consumatorilor, salariile reale sunt negative iar familiile își folosesc ce economii au reușit să mai aibă pentru a trece de la o lună la alta. În același timp, companiile se luptă cu marje de profit din ce în ce mai mic, iar prețurile materiilor prime cresc.
Cel mai rău lucru pe care îl pot face guvernele și autoritățile monetare este să lase economia să alunece într-o criză în care sectorul productiv, familiile și companiile se prăbușesc, doar pentru că statul nu vrea să reducă deficitul, cheltuielile și să normalizeze politica monetară. La momentul acela, problema nu va mai fi inflația, ci deflația care va interveni din cauza asfixierii sectorului privat.
În momentul în care veniturile consumatorilor și companiilor se prăbușesc, veniturile din taxe se vor prăbuși la rândul lor, ducând datoria publică la noi maxime. Până și keynesiștii ar trebui să se îngrijoreze pentru felul în care evoluează inflația deoarece urmarea va fi faptul că guvernul va avea în față o criză fiscală și mai puternică atunci când se prăbușește sectorul privat.
Inflația poate fi atacată prin reducerea balanței băncilor centrale, prin majorarea dobânzilor și prin reducerea deficitului public. Dacă decidenții politici aruncă sectorul privat într-o criză ca urmare a lipsei de măsuri, criza va fi mult mai rea decât în 2008. Încă mai e timp. Stopați stimulentele perverse care stau la baza acțiunilor monetare excesive. Ar putea să ducă la o corecție importantă în piețe, dar în cele din urmă își vor reveni. Distrugerea companiilor și a veniturilor familiilor este mult mai greu de restabilit.
Articol de Daniel Lacalle.