Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Uniunea Europeană și zona euro se bazează, în principiu, pe reguli clare și predictibile, menite să oferă o platformă comună de bunăstare, de care să profite în mod egal toate țările membru.
În teorie și în cea mai mare parte a timpului așa ar părea că stau lucrurile. Doar că în realitate, situația arată un pic diferit. Regulile fiscale, de pildă, pe care Uniunea Europeană le-a instituit pentru a se asigura că guvernele statelor membru nu cheltuiesc sau nu se îndatorează excesiv, au devenit mai mult o bornă neglijabilă decât o reglementare serioasă. Regulile Uniunii prevăd în mod clar că guvernele țărilor membre nu pot avea un deficit bugetar mai mare de 3% și o datorie publică care să depășească 60% din produsul intern brut. Cu toate acestea, în prezent sunt 17 țări care încalcă regula deficitului, iar alte cinci încalcă regula privind mărimea datoriei publice.
Bineînțeles se poate argumenta foarte lesne că toată această involuție fiscală a fost provocată de pandemia de coronavirus prin care s-au suspendat în martie 2020 nu doar drepturile și libertățile cetățenești, dar și reglementările fiscale obișnuite. Între timp, pandemia s-a încheiat de facto, dar a început războiul din Ucraina, prilej pentru Comisia Europeană de a amâna reintrarea în vigoare a reglementărilor fiscale cu încă un an. Astfel că principalele prevederi legate de deficitul bugetar și de datoria publică se amână cu încă un an, adică până la sfârșitul lui 2023.
Situațiile excepționale cer măsuri excepționale, s-ar putea spune. Totuși, trebuie să reamintim în context că aceste reguli fiscale au fost încălcate în trecut, fără prea mare stânjeneală. A rămas celebră, de exemplu, remarca din 2016 a președintelui Comisiei Europene de atunci, Jean-Claude Juncker care a afirmat că Franța nu a fost penalizată pentru violarea regulilor fiscale „deoarece este Franța”. Fără îndoială că aceea nu a fost o excepție. După cum remarca economistul Pieter Cleppe, la puțină vreme după adoptarea euro, în 2003, atât Franța cât și Germania au încălcat flagrant regulile financiare și chiar s-au unit pentru a se asigura că nu vor avea de suferit de pe urma acestor transgresiuni. „În felul acesta au distrus efectiv regulile cunoscute ca pactul de stabilitate și creștere.”
Importanța respectării acestor reguli nu ține doar de o disciplină stearpă și obositoare, ci are o relevanță deosebită cu precădere în contextul critic actual, deoarece printre altele previne încercarea statelor de a trăi pe cheltuiala și eforturile altor state.
Lipsa de disciplină fiscală înseamnă că statele membre se îndatorează din ce în ce mai mult și amână reformele necesare sănătății finanțelor publice: tăierea cheltuielilor în domeniul bugetar, stoparea subvențiilor, tăierea investițiilor publice inutile, etc. O datorie care se tot acumulează, dimpreună cu un aparat bugetar din ce în ce mai stufos, face tot mai dificilă aplicarea unui remediu pentru însănătoșire economică, deoarece amplifică opoziția față de reforme și obișnuiește populația cu iluzia unei bunăstări false.
Însă, poate că cel mai semnificativ element legat de această încălcarea flagrantă și constantă a regulilor fiscale îl reprezintă prezența inflației, care determină în ultimă instanță și costul la care se împrumută statele membre. Ori în condițiile în care inflația a tot crescut, Banca Central Europeană va fi nevoită mai devreme (de preferat) sau mai târziu să mărească rata dobânzii de politică monetară, sau altfel se va trezi cu o inflație pustiitoare și cu o scădere vizibilă a monedei euro (care a început deja să se vadă). O dată cu majorarea ratei de dobândă de politică monetară de către BCE va crește și costul la care se pot împrumuta guvernele. Sau cu alte cuvinte, multe guverne vor avea probleme serioase în a se mai împrumuta. Ca să dăm un exemplu, ce-i drept nu din zona monetară euro, în România rata dobânzii la care se împrumută statul a crescut de la aproximativ 3,5% la 9,3%.
După cum explică economistul Bogdan Glăvan, „aceasta este cotația de pe piața secundară, la titluri deja emise, care poartă o dobândă (deci o obligație de plată) mult mai mică. Însă această cotație arată percepția României în ochii creditorilor, arată ce efort va trebui să facă statul de acum încolo dacă vrea (și nu are încotro) să se împrumute.”
Concluzia care se desprinde cu ușurință de aici este aceea că în absența unei reveniri la o consolidarea bugetară sănătoasă și la politici economice mai puțin expansive care să reducă atât deficitul bugetar cât și datoria publică, situația economică se va înrăutăți din ce în ce mai tare. Desigur că acestea sunt două condiții necesare dar nu suficiente pentru a preveni o criză economică de amploare. Prudența monetară și încetarea politicilor de relaxare cantitativă (tipărire de bani și absorbție de lichiditate) din partea băncilor centrale sunt de asemenea vitale.
Totuși, nu în ultimul rând, ar trebui să amintim și unul din efectele cele mai perverse ale încălcării și suspendării repetate a regulilor de prudență fiscală. Și anume acela că obișnuiește statele membre cu o situație în care nu există niciun fel de responsabilitate, iar comportamentele și politicile hazardate devin dacă nu premiate, cel puțin trecute cu vederea și încurajate de facto.
