Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Prețul petrolului a scăzu luni sub 100 de dolari/baril, la o săptămână după ce atinsese maximul ultimilor 14 ani, și anume 130 de dolari, ceea ce a mai atenuat din temerile față de o recesiune determinată de prețurile la energie, respectiv combustibili.
Este prima corecție majoră pe piețele energetice după o perioadă extrem de volatilă. Săptămâna trecută, Moscova s-a ținut de amenințarea făcută și a interzis exportul multor produse și mărfuri. Alexander Novak, primul ministru adjunct al Rusiei, a afirmat că guvernul are totul dreptul de a „impune un embargo” asupra furnizărilor de gaz prin oprirea livrărilor din Nord Stream 1.
Creșterea prețului la petrol și gaz determinată de războiul din Ucraina a adus perspectiva celui mai dur șoc stagflaționar din Europa din 1970 până acum. Având în vedere dependența foarte mare de hidrocarburi, prețurile la energie au explodat în Europa. Dacă punem la socoteală faptul că SUA și Marea Britanie au interzis exporturile energetice rusești iar UE a anunțat că va reduce cu două treimi importurile de gaz până la finalul anului, este clar că Occidentul are o nevoie disperată de alternativă energetică la Rusia.
Totuși, puține țări resimt această criză la fel de profund precum Germania.
Cea mai mare economie a Europei se află în corzi din cauza politicilor energetice. Decenii de-a rândul, guvernele de la Berlin au urmărit o politică de maximizare a dependenței față de petrolul și gazul rusesc și aproape că au renunțat definitiv la energia nucleară, ultimele două reactoare urmând să fie închise în 2022. Pe cale de consecință, Germania a devenit foarte dependentă de gazul natural, care reprezintă 25% din consumul de energie total al țării. Deși Germania are rezerve substanțial de gaz natural propriu care pot fi accesate prin fracturare, Berlinul a interzis această tehnologie, ceea ce înseamnă că 97% din gazul său provine din Rusia, Olanda și Norvegia.
În scenariul cel mai pesimist în care Rusia își stopează exporturile de gaz, economistul șef al Goldman Sachs, Sven Jari Stehn, estimează că creșterea PIB din zona euro vă scădea cu două puncte procentuale, cele mai rău lovite urmând a fi Germania și Italia.
Mare parte din problemele Germaniei sunt explicabile. Renunțarea dramatică la energia nucleară face parte din tranziția energetică spre o economie cu puține emisii de carbon. Gazul natural este ieftin și abundent, produce emisii de carbon la jumătate față de cărbune, și reprezintă un ingredient cheie în multe sectoare. În Germania, 44% din gaz este folosit pentru încălzirea clădirilor în timp ce 28% este consumat industrial. Gazul este cel mai bun și ieftin ingredient pentru manufacturarea îngrășămintelor sintetice cu nitrogen, Germania fiind un producător extrem de important în domeniu. Gazul este folosit de asemenea în producția de chimicale, și din aceste motiv este aproape imposibil să fie înlocuit cu energia verde în curând.
Reorientarea spre Africa
Având în vedere dezastruoasa criză energetică, Germania a anunțat că se va alătura celorlalte țări care vor renunța la țintele climatice, prin utilizarea în creștere a cărbunelui care a înlocuit vântul ca principal factor în producția de electricitate în 2021. Germania nu are altă soluție decât să ardă lignit în centrale, una dintre cele mai murdare hidrocarburi, care se extrage din mine dezolante, care distrug peisajul german. Comisia Europeană și-a dat binecuvântarea pentru ca țările membre să înlocuiască gazul rusesc cu cărbunele, ceea ce va produce mai multe emisii de carbon.
Dar cărbunele este doar o soluție temporară, iar Germania trebuie să se decidă cu privire la viitorul său energetic pe termen lung, un viitor fără gazul rusesc. Energia nucleară nu intră în discuție, așa că trebuie să găsească o altă soluție.
Potrivit lui Vijaya Ramachandran, directorul pentru energie și dezvoltare de la Breakthrough Institute, susține că Berlinul ar trebui să se orienteze spre Africa dacă vrea să-și asigure energie. În opinia lui Ramachandran continentul este înzestrat cu resurse substanțiale de gaz natural, are rezerve și apar noi descoperiri. Foarte puțin din gazul african a fost exploatat, fie pentru consum, fie pentru export.
Algeria este deja un producător important de gaz și este conectată de Spania prin mai multe gazoducte submarine. Germania și UE lucrează deja pentru a extinde capacitate gazoductelor care leagă Spania cu Franța, de unde ar putea ajunge mai mult gaz pentru Germania. Gazoductele libiene sunt legate de Italia. Atât în Algeria cât și în Libia, Europa ar trebui să exploreze noi câmpuri pentru a crește producția de gaz. Noile gazoducte despre care se discută se concentrează pe Proiectul gazoductului din Mediterana de Est, prin care s-ar aduce gaz din offshoreul israelian în Europa.
Însă cele mai importante surse africane se găsesc la sud de Sahara, inclusiv în Nigeria care deține o treime din rezervele continentului, și Tanzania. Senegal a descoperit recent niște zăcăminte offshore importante.
Ramachandra susține că Germania nu ar trebui să ignore aceste oportunități. De pildă, gazoductul Transsaharian prin care s-ar aduce gaz din Nigeria spre Algeria, via Niger. Dacă se realizează acest proiect, noua conducta va lega actualele gazoducte Trans-Meditarană, Magreb-Europa, Medgaz și Gazi care aprovizionează Europa din huburile algeriene. Gazoductul Transsaharian ar avea peste 2500 de km și ar putea furniza 30 de milioane de metri cubi de gaz nigerian în fiecare an spre Europa, adică aproape două treimi din importurile de gaz ale Germaniei din Rusia în 2021. Spre comparație, gazoductul Yamal-Europe, una din principalele căi prin care gazul rusesc ajunge în Europa este de 2607 km.
De cealaltă parte, Nigeria este entuziastă cu privire la exportul unei părți din rezerva sa de gaz, vicepreședintele nigerian Yemi Osinbajp susținând rolul fundamental al gazului atât pentru tranziția energetică, dar și cu un rol important în veniturile țării sale.
Din păcate, acest gazoduct are nevoie de mai bine de un deceniu pentru a fi construit, așa că tancurile de GNL sunt o resursă mai rapidă pentru Germania.
Dar vinovatul principal este politica energetică kamikaze a Germaniei care nu a construit nici măcar un terminal de import pentru GNL, și astfel a făcut țara și mai dependentă de gazul rusesc. Însă există speranță: Berlinul deja a renunțat la vechile obiceiuri și susține că acum construiește infrastructură pentru GNL.
Din fericire pentru Germania și alte țări din UE aflate în dificultate, Ramachandran susține că porturi de încărcare pentru GNL pot fi construite rezonabil de rapid în Africa, un exemplu fiind câmpul Ahmeyin de la granița dintre Senegal și Africa. Când acest câmp va intra în funcțiune, anul viitor, cele două țări africane vor deveni printre principale producătoare de gaz din Africa. Fabricile de lichefiere vor produce, înmagazina și transfera gazul către tancurile care îl vor duce în țările importatoare. Producția va fi mică inițial, dar se va dubla în câțiva ani, deoarece stă pe o pungă substanțială.
Producția de gaz se va extinde și în alte țări din Africa, cum ar fi Tanzania și Mozambic.
Construcția unui gazoduct atât de mare precum Transsaharian aduce multe provocări deoarece trece prin zone de conflict. Dar poate că a venit timpul ca Berlinul să renunțe la strategia energetică mioapă, să nu mai finanțeze războaiele lui Putin și să ajute la dezvoltarea Africii.
Articol de Alex Kimani pentru Oilprice.com
