Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
România a fost invitată în această săptămână să înceapă negocierile pentru aderarea la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD). Cu această ocazie, instituția transnațională a realizat și o analiză legată de principalele probleme ale României, propunând în același timp o serie de recomandări cum ar fi creșterea impozitelor pe proprietate, renunțarea la cotele reduse de impozitare, majorarea vârstei de pensionare, șamd.
Sunt propuneri interesante, care merg, am putea spune, într-o singură direcție, și anume aceea a unui intruziuni mai pronunțate a statului în viața indivizilor și a companiilor, simultan cu o povară fiscală mai accentuată pentru sectorul privat. Deși fiecare dintre aceste teme ar merita o discuție separată, o să ne oprim în continuare la un singur subiect care este dezbătut aproape cu regularitate în ultimii zece ani, dacă nu mai bine, și anume taxa pe proprietate.
Potrivit actualului Cod Fiscal în vigoare în România, impozitul pe clădiri este stabilit de consiliile locale, iar marja în care acesta poate fi situat este între 008% și 0,2%. Opinia cvasiunanimă în rândul decidenților politici, dar mai ales al primarilor și aleșilor locali, este că această taxă ar trebui să crească. După cum s-a exprimat primarul PSD al orașului Buzău „am mărit impozitele cu 50%, de la 0,08% la 0,12%, pentru că nu mai puteam să funcționăm. Oamenii nu au fost foarte fericiți. Românii au fost obișnuiți că banii vin de undeva de sus din eter.”
Argumentul edilului buzoian pune accentul pe nevoile financiare ale administrației locale. Totuși, este simptomatic că aproape fără excepție de fiecare dată când se discută despre creșterea taxelor sau a impozitelor ca măsură de acoperire a cheltuielilor bugetare, nu se ia niciodată în discuție o administrație mai suplă, o eficientizare a investițiilor, o reducere a salariilor din sectorul public. Invariabil, remediul universal pentru orice problemă de finanțe publice o reprezintă creșterea taxelor și impozitelor.
Revenind la problema taxei pe proprietate, un alt argument înaintat pentru a susține majorarea nivelului privește contextul european unde România face o notă discordantă prin nivelul foarte scăzut al taxării proprietății. Mai precis, România are un prag maxim al impozitării pe proprietate de 0,2%, în timp ce media la nivelul Uniunii Europene este sensibil mai mare. Cu toate acestea, România nu este țara cu cele mai mici impozite pe proprietate, fiind surclasată la acest capitol de Estonia și având un regim foarte apropiat de cel al Irlandei.
Colectarea taxelor provenite din proprietate este într-adevăr scăzută, România colectând prin această pârghie 0,6% din PIB, de circa trei ori mai puțin decât media europeană. Însă în general România colectează mai puțin la bugetul de stat, iar o privire aruncată pe două tabele comparate (care prezintă structura veniturilor) și desprinderea rapidă de concluzii trădează mai degrabă o superficialitate contabilicească decât o preocupare profundă pentru găsirea de soluții. Așa cum afirmat analistul economic Ionuț Dumitru, „la noi taxele încasate sunt mici, nu neapărat că avem o taxare foarte scăzută – ceea ce în anumite zone este adevărat –, dar per total nu putem spune că avem taxare foarte scăzută. Sunt țări în Europa care au taxare mai mică decât a noastră și încasează mai mult la buget decât noi”.
Ideea creșterii impozitului pe proprietate este atât de prezentă încât a fost prinsă chiar și în PNNR, chiar dacă ușor voalat. „Este necesar să înțelegem mai bine, cel puțin la nivel teoretic, oportunitățile de dezvoltare a politicilor în ceea ce privește impozitul pe proprietate, impozitul pe profit, precum și sarcina fiscală aferentă veniturilor persoanelor fizice, prin comparație cu politicile privind taxarea din statele membre UE (…) Mai mult, sistemul actual de impozitare a proprietății nu conține cont de obiectivele unei economii durabile (de exemplu, criterii de eficiență energetic la modelarea bazei impozabile la impozitarea proprietăților imobiliare, respectiv principiile unor emisii reduse de CO2).
Însă problema majorării taxei pe proprietate nu este atât de simplă pe cât ar părea la prima vedere. Pe lângă diverse argumente economice, cum ar fi, de pildă, acela, că descurajează investițiile în locuințe și distruge stimulentul de a îmbunătăți fondul locativ, ar mai fi și acela că impozitul pe proprietate este un impozit direct, iar oamenii l-ar percepe imediat ca pe o diminuare considerabilă și fățișă a veniturilor proprii. Cu alte cuvinte, costurile politice ale unei asemenea măsuri nu ar fi deloc neglijabile. În același timp, taxa pe proprietate țin de competența autorităților locale și nivelul lor este decis de acestea. Drept urmare, punerea în aplicare a unui asemenea proiect ar afecta independența consiliilor locale. Nu este exclus, ba chiar e foarte probabil, să apară o sursă de opoziție la ideea majorării lor chiar din acest segment, în pofida perspectivei care se deschide primarilor, de a accesa mai mulți bani.
Nu în ultimul rând, orice majorare de impozite trebuie să țină seama de vlăguirea economiei private după doi ani de pandemie care au însemnat carantină, distrugerea de afaceri, reducerea veniturilor, schimbarea comportamentelor sociale, încrederea în economie zdruncinată, inflație galopantă.
Este adevărat că deficitul bugetar a explodat, dar sursa acestui dezechilibru ar trebui căutată, cred, în altă parte. Anul trecut, de pildă, deși salariile au fost înghețate în sectorul bugetar, cheltuielile de personal au crescut cu 5%. Și după cum a dovedit-o recent și greva de la Societatea de Transport București, salariile de la stat sunt net superioare celor din privat, în condițiile în care eficiența este lamentabilă.
În aceste condiții, pare destul de clar că majorarea taxei pe proprietate nu rezolvă nimic din dezechilibrele structurale ale economiei românești, dar are în schimb potențialul de a agrava anumite probleme.
