Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Politica energetică a Uniunii Europene prin care au promovat încă din 2005 energiile regenerabile, ceea ce Angela Merkel numea „tranziția energetică”, a dus la subjugarea Europei de către un furnizor foarte dominant, Rusia, și de către un singur produs, anume gazul.
Cazul cel mai elocvent este Germania, care a desființat centralele sale nucleare și se pregătește să facă același lucru cu centralele sale energetice ieftine pe bază de lignit, într-o încercare de a promova foarte scumpa și intermitenta energie regenerabilă, totul în numele ecologiei.
Având în vedere că această energie verde nu funcționează permanent – nu există întotdeauna vânt pentru energia eoliană, nu există întotdeauna soare pentru panourile solare, etc. – Germania a trebuit, recent, să construiască noi centrale energetice pe bază de gaz. Având în vedere acest „dezastru energetic” (despre care îți poți da seama doar uitându-te la factura de curent și încălzire) multe țări își repornesc centralele atomice, inclusiv Belgia.
Este această energie regenerabilă un eșec? Sigur că da. În ianuarie 2002 a produs mai puțin de 2% din electricitate la momentele de vârf.
Trebuie să subliniem însă că toată această situație era previzibilă. În octombrie 2000, Comisia Europeană a publicat un Raport Verde privind siguranța furnizării de energie în UE. A definit o strategie de bun simț care consta în diversificarea surselor energetice.
În primul rând, recomanda diversificarea surselor de energie folosite. În al doilea rând, recomanda diversificarea țărilor din care se importa energia, iar în al treilea rând, chiar și dacă este vorba de aceeași țară și aceeași sursă de energie folosită, recomanda diversificare căilor și rutelor de aprovizionare.
Germania reprezintă din nou exemplul perfect de greșeală a politicilor energetice: este dependentă în mod excesiv nu de gazul natural (care deține 36% din totalul surselor energetice), ci de gazul rusesc. În anul 2019, Germania a importat 84 milioane de metri cubi de gaz, din care 51 milioane de metri cubi au provenit din Rusia.
Și mai important este însă în privința greșelilor făcute, faptul că pentru o economie așa de importantă precum e Germania, nu a construit nici măcar un singur terminal de gaz natural lichefiat pentru a fi aprovizionată astfel. Ecologiștii s-au opus tuturor proiectelor prezentate, văzându-le ca menținând dependența de hidrocarburi.
Care este soluția?
Cum ieșim din această criză și cum o putem evita?
În viitorul apropiat (adică până la sfârșitul acestui an) Europa va importa 15 milioane de metri cubi de gaz natural lichefiat din SUA, ceea ce va reduce dependența UE de Rusia cu opt puncte procentuale, de la 44% la 36%, în timp ce „dependența” de SUA va crește de la 7% la 15%. Uniunea plănuiește acum să folosească 50 milioane de metri cubi de gaz american până în 2030.
Este util să ne reamintim acum că UE a încurajat statele membre să se opune explorării – ce să mai vorbim de exploatarea – gazului de șist. În acest moment însă, oficialii UE se roagă de SUA pentru a le furniza gaz de șist. A devenit dintr-odată mai puțin poluant?
Încercarea de a găsi gaz pe termen mediu în alte părți (Africa și alte țări, inclusiv Norvegia și Qatar) ar putea reduce dependența UE de Rusia până la 25%.
În fine, din moment ce gazul natural este folosit în principal pentru încălzire, o reducere a temperaturii din termostate, ar putea contribui la o reducere până la 10% a dependenței de Rusia.
Toate aceste scenarii se confruntă însă cu incertitudini puternice câtă vreme infrastructurile de regazificare pentru GNP nu sunt foarte dezvoltate. Într-adevăr, Europei îi lipsesc structurile prin care gazul poate fi descărcat de pe vase în rețelele de conducte, după cum îi lipsesc și depozite și interconexiunile. Nu este deloc surprinzător având în vedere că vreme de ani de zile hidrocarburile au fost blamate, în timp ce energiile regenerabile au fost promovate. Cum ne-am putea aștepta ca investitorii să bage bani în infrastructuri pentru hidrocarburi când Comisia Europeană tot repetă că trebuie să renunțăm la hidrocarburi.
Trebuie să ținem cont în context că terminalele pentru regazificarea metanului lichid costă foarte mult, în mare cam un miliard de euro per terminal, iar finalizarea lor depinde aproximativ doi ani. Majoritatea terminalelor existente sunt deja saturate iar în acest context terminalul Zeebrugge, un activ important pentru Belgia, va fi extins până în 2024.
Scopul pentru Europa este să se elibereze de dependența rusească în privința gazului până în 2027. Până atunci însă, Europa se va baza pe 80% din rezervele sale strategice pentru a trece de iarna din 2022-2023.
Articol de Samuel Furfari pentru Science, climate, energie
