Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Săptămâna trecută, la nivelul Uniunii Europene a fost aprobată o legislație care impunea interdicții companiilor de a importa pe piața european[ mărfuri care provin din defrișări. Companiile care nu reușesc să prezinte o declarație de „due diligence” care să demonstreze că lanțurile lor de aprovizionare nu contribuie cu nimic la distrugerea pădurilor s-ar putea confrunta cu amenzi mari.
Acordul a fost convenit între negociatori din statele membre ale UE și Parlamentul European. Plenara PE încă trebuie să voteze oficial pentru aceasta, dar ar trebui să fie doar o formalitate. Noile cerințe birocratice se vor aplica pentru soia, carnea de vită, ulei de palmier, lemn, cacao și cafea, precum și o serie de produse derivate, care includ piele, ciocolată și mobilier. La presiunea deputaților europeni, au fost incluse și cauciucul, cărbunele și o serie de derivați ai uleiului de palmier.
Este mai mult decât discutabil dacă această legislație va fi eficientă pentru a contracara defrișările. Poate avea tocmai efectul opus, având în vedere modul în care alternativele la uleiul de palmier, de exemplu, gândiți-vă la uleiul de floarea soarelui sau de rapiță, necesită de fapt mai mult pământ, apă și îngrășăminte. Cercetătorii de la Universitatea din Bath au ajuns la această concluzie într-o lucrare de cercetare, publicată în revista „Nature”, avertizând astfel că „uleiul de palmier este dificil de înlocuit ca produs, deoarece este foarte versatil – este folosit într-o gamă largă la gătit, alimente, precum și în alte produse de consum, precum și la fabricarea combustibililor – dar este și ieftin de produs în comparație cu alternativele.”
ONG-ul Think Tank Chain Reaction Research (CRR) a remarcat, de asemenea, că defrișarea uleiului de palmier în Indonezia, Malaezia și Papua Noua Guinee a scăzut la cel mai scăzut nivel din 2017. O industrie, adesea compusă din ferme familiale mici și care a făcut progrese mari se confrunăt, prin urmare, acum cu pagube mari. De ce ar depune în viitor industriile care exportă în UE eforturi pentru a îmbunătăți îngrijirea pentru mediu, când, în final, UE optează oricum pentru o abordare neprietenoasă, grupând ambele categorii de producători, cei care au fost responsabili și cei mai puțin responsabili?
Inițiativa vine, de asemenea, într-un moment în care UE dorește, de asemenea, să consolideze legăturile comerciale cu blocul comercial ASEAN, care include Indonezia și Malaezia, iar această inițiativă este pur și simplu văzută ca protecționism al UE sub un pretext verde. Unele dintre planuri par aproape concepute să ofenseze și să înstrăineze aliații și partenerii comerciali. Comisia Europeană intenționează să denigreze în mod unilateral și public unele țări ca surse de mărfuri cu „risc ridicat”. Ce progrese pot fi realizate în ceea ce privește relațiile comerciale, de securitate sau economice cu Indonezia, de exemplu, dacă UE îi face de rușine public pe 260 de milioane de indonezieni ca având „risc ridicat”? În schimb, alte țări – precum Norvegia – urmăresc un angajament constructiv cu Asia de Sud-Est, prin acorduri de cooperare și finanțare care stimulează reducerea defrișărilor. Acestea au funcționat în trecut și probabil că vor continua să funcționeze. Abordarea UE cu gudron și pene nu va face decât să stârnească resentimente.
Nu lipsit de importanță în tot acest context este efectul unor astfel de măsuri asupra consumatorilor din UE, deja presați economic și care suferă de pe urma unei inflații galopante. UE pare să ignore astfel de preocupări. Un alt acord recent al UE tocmai a fost încheiat cu privire la așa-numitul Mecanism de ajustare a frontierei de carbon (CBAM). Acesta este într-adevăr un tarif climatic extern al UE, care implică impunerea unei taxe de emisii de CO2 la importurile de fier și oțel, ciment, îngrășăminte, aluminiu și electricitate în Uniunea Europeană.
În martie, sectorul construcțiilor din Europa a avertizat asupra penuriei de oțel, iar în ultimul an, costul materialelor de construcție a explodat, dar în mod clar, în lumea paralelă a politicii UE, acest lucru nu este considerat ca fiind deosebit de relevant.
De asemenea, pe plan intern, UE își extinde aria de acoperire a sistemului său de comercializare a cotelor de emisii la clădiri și transportul rutier, fiind în fapt o „taxă pe climă” în întregime, cu excepția numelui. În mod ironic, multe dintre grupurile de stânga care solicită astfel de politici tind să se plângă și de prețurile ridicate ale chiriilor și lipsa de locuințe. Dar, la urma urmelor ei nu sunt tocmai renumiți pentru alfabetizarea economică.
În esență, ar trebui să apară semne de întrebare serioase cu privire la faptul dacă nivelul politicii UE are chiar competența legală de a introduce aceste politici. Impozitarea este până la urmă o competență națională. Cu siguranță se poate pune la îndoială dacă introducerea impozitării climei prin ușa din spate a sistemului de comercializare a emisiilor al UE, prin care o parte a veniturilor circulă către bugetul UE, este în conformitate cu o interpretare strictă a tratatelor UE, care nu prevăd nicio trezorerie UE.
De asemenea, „defrișarea” nu este chiar o competență clar definită a UE. Europarlamentarul suedez Charlie Weimers, un oponent solid al depășirii puterii UE, a subliniat într-o întrebare parlamentară adresată Comisiei Europene că „în ciuda lipsei de prevederi în tratatele UE pentru o politică comună a pădurilor, UE și-a extins treptat competențele în acest domeniu, din momentul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene din 1999 a recunoscut competența UE în politicile de mediu privind pădurile.» În acest sens, este util să menționăm un avertisment al dr. Björn Hägglund, fostul director general al Agenției Pădurilor Suedeze, care a afirmat că „Comisia UE a greșit strategia forestieră”, ceea ce „va avea implicații negative pentru regiunea nordică în silvicultură.”
Anul trecut, diplomații din statele membre UE și-au exprimat îngrijorarea cu privire la domeniul de aplicare al „strategiei forestiere” a UE, subliniind că „responsabilitatea pentru păduri revine statelor membre și toate deciziile și politicile legate de păduri din UE trebuie să respecte principiul subsidiarității. .”
În orice caz, pădurile UE nu se descurcă atât de bine. Un raport special al New York Times a deplâns recent că „Europa își sacrifică pădurile străvechi pentru energie”. Acesta a adăugat: „În întreaga Europă Centrală, companiile decupează pădurile și macină copaci vechi de secole în numele energiei regenerabile”, deoarece „peleții sunt expediați în Europa de Vest, ajutând țările să-și atingă angajamentele de energie regenerabilă”.
Micul secret murdar al mixului de energie regenerabilă al Europei este că biomasa pentru energie continuă să fie principala sursă de energie regenerabilă în UE, cu o pondere de aproape 60%.
Cu alte cuvinte, UE folosește preocupările legate de „defrișarea” în afara Europei ca motiv pentru a impune o birocrație drastică importatorilor, în același timp în care încearcă să microgestioneze politicile forestiere ale statelor membre ale UE și impune obiective minime în mixul energetic pentru „energie regenerabilă”, energie care este în mare parte biomasă, nu energie eoliană sau solară, așa cum ar crede mulți.
Cercetătorii de la Oeko-Institut din Berlin și de la Institutul finlandez de mediu au subliniat modul în care Directiva UE privind energia regenerabilă „încurajează utilizarea biomasei lemnoase primare din păduri ca sursă de energie”, în ciuda faptului că metodologia de măsurare „oferă o imagine complet greșită a emisiilor de gaze cu efect de seră asociate.” Pe cale de consecință biomasa lemnoasă nu ar mai trebui să fie catalogată ca fiind energie regenerabilă.
Nu trebuie să fii un expert în energie pentru a înțelege că acest lucru ar submina și mai mult ideea că Europa poate face față fără combustibili fosili – care se întâmplă să fie mai buni pentru climă decât biomasă, potrivit cercetătorilor.
Toate acestea arată clar că, pentru a lupta împotriva defrișării, UE ar putea începe prin a nu o promova.
Articol de Pieter Cleppe.
