Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Inflația e în continuare ridicată, dar se află sub control – sau cel puțin așa cred piețele financiare și lumea afacerilor. În zona euro, prețurile de consum au crescut în ianuarie cu 8,6% față de perioada similară a anului trecut, o scădere de ritm dacă o comparăm cu nivelul de 10,6% atins în octombrie 2022. Deși inflația continuă să crească (5,3% în ianuarie 2023, față de 5,2% luna precedendă), multă lume, în special la Frankfurt (citește BCE) au răsuflat a ușurare. Principala amenințare rămâne excesul de lichiditate. El se află acum în declin, dar la sfârșitul lui decembrie 2022, indicatorii M2 și M3 erau mai mari decât la începutul anului.
Cu alte cuvinte, aceste luni de înăsprire a politicii monetare au făcut prea puțin pentru a elimina excesul monetar din zona euro. Statele Unite arată mult mai bine, masa moentară fiind mai mică decât în urmă cu un an. Inflația de bază se află pe un trend descendent; a fost 5,6% în ianuarie 2023. Deși e limpede că lupta contra inflației nu s-a terminat, se crede, pe ambele maluri ale Atlanticului că în a doua parte a acestui an se vor stop majorările de dobândă de politică monetară și poate că chiar vor scădea un pic la începutul anului viitor, fără se se întrevadă vreo criză majoră la orizont.
Aceste percepții sunt probabil corecte. Dar navigarea în următorii câțiva ani de inflație mai scăzută (dar deloc neglijabilă) s-ar putea să nu fie totul lină. Inflația a început să crească în urmă cu aproximativ trei ani în SUA și câteva luni mai târziu în Europa. Privind la ceea ce s-a întâmplat, există trei lecții de învățat care ar putea ajuta la înțelegerea modului în care se vor desfășura evoluțiile viitoare.
În primul rând, bancherii centrali nu dețin controlul asupra politicilor monetare. Ei par să oscileze între a intra în panică atunci când inflația generală se abate de la valoarea de referință de două procente și a alerga spre salvare atunci când jucătorii financiari importanți amenință să se ridice și să declanșeze probleme financiare sistemice. Ca urmare, bancherii centrali tind să opereze zi de zi și să reacționeze la ultimele cifre disponibile. Un exemplu grăitor este cea mai recentă alarmă din SUA cu privire la cifra neașteptat de mare a indicelui prețurilor pentru cheltuielile de consum personal (PCE).
În al doilea rând, atât în SUA, cât și în zona euro, creșterea salariilor nominale a scăzut în urma ratei inflației. Pe măsură ce salariile reale au scăzut, multe gospodării au fost nevoite să-și consume economiile. Vor urma dezechilibrele.
În al treilea rând, și nu este surprinzător, principalii beneficiari ai acestui episod inflaționist au fost guvernele, a căror datorie a fost redusă semnificativ în termeni reali.
La începuturile sale, banca centrală nu avea prea mult de-a face cu stabilizarea prețurilor. Fluctuațiile prețurilor au fost considerate normale. Etalonul aur a fost menit să ofere o ancoră care să împiedice guvernele să modifice politica monetară și ratele dobânzilor și să le pedepsească ori de câte ori s-au implicat în dezordine și au ajuns cu datorii publice extrem de mari. De fapt, băncile centrale au fost create pentru a salva actorii financiari care altfel ar intra în faliment. După ce standardul aur a fost abandonat, independența și țintirea prețurilor au devenit măsuri improvizate pentru a se asigura că băncile centrale nu vor deveni mașini de tipărit bani.
Rezultatul a fost dezamăgitor. De exemplu, între 2000 și 2020 euro și dolarul au pierdut 28%, respectiv 33% din puterea lor de cumpărare. De fapt, încă de când corsetul Bretton Woods a fost demontat, bancherii centrali au șovăit. Uneori au prioritizat salvarea, alteori stabilitatea prețurilor.
Următoarele luni se vor concentra probabil pe stabilitatea prețurilor, dar numai pentru că nu se observă nicio amenințare sistemică. Imaginea s-ar putea schimba cu ușurință dacă ar avea loc un șoc – un nou virus, un război, o sperietură legată de schimbările climatice, o criză a datoriei publice. În absența lor, multe depind de modul în care bancherii centrali interpretează evenimentele în curs.
Bancherii centrali au tendința paradoxală de a-și face griji atunci când activitatea economică revine. În mod clar, ei cred că capacitatea de producție este o constantă, că toate creșterile cererii se traduc în mod necesar în prețuri mai mari și că un bancher central înțelept ar trebui să reacționeze prin creșterea ratei dobânzii și strângerea creditului.
Acest lucru este greșit din două motive. În primul rând, oferta nu este o constantă, așa cum demonstrează istoria economică. Factorii politici ar trebui să se bucure atunci când producția și oferta agregată cresc, deoarece este cea mai bună modalitate de a stabiliza prețurile după o mahmureală de tipărire a banilor. În al doilea rând, ideea că schimbările în cerere ar trebui să fie controlate este greșită. Modificările cererii reflectă dezechilibrele trecute și/sau noile preferințe.
Modificarea cererii gospodăriilor, prin politica monetară sau în alt mod, sporește incertitudine ași provoacă noi distorsiuni.
Cheltuielile consumatorilor din SUA par să se descurce mai bine decât se așteptau observatorii cu câteva luni în urmă. Creșterea ocupării forței de muncă a contribuit cu siguranță la acest fenomen. Ocuparea forței de muncă din SUA în ianuarie 2023 a revenit la locul în care era înainte de a lovi Covid-19, cu 20% mai mare decât la începutul lui 2020. Aceasta este o veste bună. Toate celelalte fiind egale, mai multe locuri de muncă înseamnă mai multă ofertă și presiuni inflaționiste mai slabe. Dinamica ocupării forței de muncă este mai puțin pronunțată în Europa. Acest lucru explică de ce cheltuielile consumatorilor au scăzut în zona euro și de ce consilierii președintelui Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, rămân tăcuți.
Articol de Enrico Collombato.
