Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Ani de zile industria bunurilor de lux a înflorit. A fost pace, un pic de prosperitate pentru câțiva, și un sentiment de „Jocurile Foamei” în sensul de „să mănânce cozonac dacă nu au pâine”. Se poate vedea în evenimentele glam foarte bine reflectate în presă ca Met Gala sau Forumul Economic Mondial de la Davos. Celor cu bani le-a mers foarte bine.
Toate acestea au fost cu atât mai adevărate cu cât am avut dobânzi zero, care au durat mai mult sau mai puțin din 2008 până în 2021. Această politică a reprezentat o subvenție gigantică acordată marilor companii și colportorilor de absurdități, de la teorii precum DEI și ESG până la decadența din bunuri și servicii.
La fel cum a îndepărtat recompensa de economisire, la fel a fost un stimul pentru orice extravaganță. A făcut să fie zero costul capitalului împrumutat, în timp ce aceia care economiseau erau penalizați.
Dar apusul norocului economic vine până la urmă pentru toți, chiar și pentru aceia care se consideră protejați. Săptămâna aceasta am văzut cu acțiunile brandurilor de lux au suferit o grea lovitură.
„LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton au anunțat vânzări sub așteptările analiștilor pentru al treilea trimestru”, scrie The Wall Street Journal, „din cauză că industria bunurilor de lux se confruntă cu inflația și cu dobânzile mari care sugrumă cheltuielile consumatorilor.”
„Proprietarul brandurilor Louis Vuitton și Dior s-a chinuit să atragă consumatorii cu bani din China deoarece turismul chinez încă își revine greu după pandemie. China era cea mai mare piață de bunuri de lux înainte de Covid19”
Valoarea de piață a companiei a fost lovită puternic, atingând un minim al ultimelor 12 luni, asta după ce avusese o creștere serioasă înainte.
Economia mondială nu o duce foarte bine, nici măcar China, așa că brandurile de lux au la rândul lor probleme. Inflația și dobânzile mari sunt vinovații. Creditele trec în sfârșit la o etapă când presupun un cost, asta în ultimii 15 ani. Acest lucru a dus la o scurgere înceată dar neîntreruptă din conturile bancare, chiar din cele foarte bine rotunjite.
Cu siguranță v-ați întâlnit în trecut cu aceste branduri. Dacă treci prin cele mai bune aeroporturi vei vedea magazine de bijuterii, de genți și haine de firmă la reducere. Devii interesat, dar asta până să te uiți la preț. E exorbitant și nu-ți poți imagina pe cineva care le cumpără. Dar sunt oameni care fac asta. Întrebarea e de ce.
Bunurile de lux de felul acestora descrise mai sus i-au fascinat de multă vreme pe economiști deoarece aproape că încalcă legile normale ale cererii. De regulă, cu un bun, dacă toate celelalte lucruri sunt identice, cu cât e mai mic prețul, cu atât mai mare va fi cererea pentru acel produs. Dar uneori se întâmplă contrariul. Cu cât e mai mare prețul, cu atât sunt mai convinși oamenii de meritele acelui produs.
Așadar, sunt două clase de bunuri: așa numitele bunuri Veblen și bunurile Giffen.
Bunul Veblen are parte de o cerere mai mare datorită statutului care sugerează că e mai valoros.
Bunul Giffen e acela în prețul semnalizează o cerere mai mare, indiferent de statutul social. Vinurile franceze ar putea fi bunuri Veblen, în timp ce Bitcoin ar fi bunuri Giffen, cumpărate de frica de a nu le rata.
Oricum ar sta lucrurile, ambele merg în contra înțelepciunii tradiționale cu privire la relația dintre cerere și preț. M-am întrebat adesea de ce ar da cineva 3000 de dolari pe o geantă când poți obține ceva foarte asemănător pe eBay la 1% din preț. Motivul îl reprezintă încrederea consumatorului în produs. Măcar și dacă o persoană te întreabă „de unde ai luat-o?” poți răspunde cu mândrie și te face să te simți bine.
Pentru unii oameni, aceste senzații merită mulți bani.
La fel simt că stau lucrurile și în privința vinurilor. Da, îmi dau seama (cred?) de diferența dintre o sticlă de 12 dolari și una de 120 de dolari, dar nu contează pentru mine. Însă pentru unii oameni prețurile exorbitante înseamnă calitate (primești ceea ce plătești), așa că această cheltuială merită.
Totuși, aceste considerații au sens dacă îți permiți să plătești așa ceva.
Putem avea tot felul de scrupule personale și culturale cu privire la branduri și la statutul pe care ni-l oferă cu condiția să ne încadrăm în bugetul familiei. La fel stau lucrurile și cu creditul. Când creditul are dobândă zero, pare să nu existe limită la ce e posibil.
Ani de zile companiile au fost tentate de ideea că atâta vreme cât există un flux de venituri, pur și simplu nu contează cât de îndatorată poate fi compania. Cât timp există creditori, există și cei care împrumută. Cât timp există consumatori, există companii gata să-i împrumute.
Iluzia prosperității infinite sub tutela băncii centrale gata mereu să suporte costul, măcar pentru a menține viu sectorul financiar, părea în regulă. A mers îndeajuns încât să ispitească întreaga cultură financiară să creadă că va dura o veșnicie.
Dar când vremurile sunt dure, aceste bunuri de lux par să fie primele care dispar. Te gândești cum să fii fericită cu geanta de pe eBay sau cu vinul ieftin. Când lucrurile merg prost, acesta e primul domeniu unde înceapă tăierile.
Era inevitabil să se întâmple astfel, ca bunurile de lux să aibă de suferit. Prețul acțiunilor la aceste companii ne anunță ce va urma. Dacă se continuă această tendință, am putea vedea vânzări masive, simultan cu închideri de magazine care s-au bazat pe consumatori cu mâna largă care să le ofere cash flow.
Am putea să luăm în considerare ce alte bunuri de lux mai consumăm noi ca țară. E timpul să ne pregătim de ce e mai rău și asta îi include și pe cei foarte bogați. Un dulap plin cu Louis Vuitton nu aduce pâine pe masă și nu plătește ipoteca. Dar cât a durat această beție, a fost plăcut.
Articol de Jeffrey Tucker.
