Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Italia luptă pentru a deveni centrul de gaze naturale al Europei, preluând și construind gazoducte și facilități de înmagazinare și transport în centrul Mediteraneei. Acesta poate fi exact ceea ce are nevoie Algeria, deoarece relațiile cu Spania s-au răcit, în timp ce, simultan, Rusia a încetat să fie principalul furnizor de energie al Europei.
După declanșarea războiului din Ucraina și înrăutățirea relațiilor cu Spania, industria energetică a Algeriei s-ar putea afla într-o poziție strategică similară sau chiar mai bună. Dacă actualele proiecte de infrastructură sunt finalizate, exporturile de hidrocarburi algeriene ar putea ajunge în Europa Centrală și de Est prin Italia și să se impună pe această piață, cândva dominată de Rusia.
Sancțiunile impuse de UE economiei ruse l-au scos de pe piața vestică pe cel mai mare furnizor de gaze naturale din Europa.
Dată fiind distanța redusă, de doar 170 de mile de mare, Algeria este plasată strategic pentru a interveni. Chiar Libia ar putea fi un concurent puternic, conflictele din zonă o împiedică să-și exploateze potențialul ridicat de producție de hidrocarburi.
Premierul italian Giorgia Meloni și-a declarat recent intenția de a-și transforma țara în centrul energetic al Europei. În centrul Mediteranei, Italia a construit o infrastructură extinsă pentru a importa combustibili fosili și, mai recent, pentru a le exporta în restul Europei. La sfârșitul lunii ianuarie a acestui an, Meloni l-a vizitat pe președintele Abdelmajid Tebboune la Alger pentru a extinde parteneriatul dintre cele două țări.
Până la declanșarea războiului din Ucraina, Rusia a fost cea mai mare sursă de gaze pentru Italia; o conductă dându-i direct acces la regiunea cea mai bogată din nordul țării. În 2021, Rusia a fost cel mai mare exportator de gaze naturale în Italia, cu o cotă de 29,2%. Pentru 2022, însă, Algeria a urcat pe locul întâi, cu o cotă de 34,3%, în timp ce cea a Rusiei a scăzut la 16%.
De remarcat sunt și importurile din Azerbaidjan (14,8%) și Marea Nordului (10,3%).
Compania multinațională energetică italiană Eni este un actor cheie în modelarea ambițiilor Romei, fiind una dintre cele mai mari șapte companii petroliere din lume.
Guvernul italian deține o participație de 30% în Eni și are experiență în relațiile cu țările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu și Africa. De la invadarea Ucrainei de către Rusia, Italia a continuat o serie de întâlniri cu producătorii africani de combustibili fosili pentru a obține acorduri, din Algeria și Angola până în Mozambic.
Cel mai ambițios proiect este Conducta Trans-Sahariană, care ar putea aduce gaze din sudul Nigeriei până în Algeria și, eventual, în nordul Italiei. Acest plan ambițios va fi greu de pus în practică, mai ales după lovitura militară din Niger și reînnoirea tensiunilor în regiune. Acest lucru se adaugă insecurității și prezenței grupurilor armate în regiunea Sahel. De asemenea, ruta maritimă nu este lipsită de riscuri, deoarece Golful Guineei este un important centru de piraterie.
Italia a jucat un rol activ în cel de-al doilea război civil al Libiei (2014-prezent), în mare parte ca urmare a prezenței Eni în țară. Printr-o rețea complicată de alianțe și operațiuni discrete, Roma este de partea guvernului de la Tripoli, care este susținut și de Turcia, Algeria și alte state, în diferite grade. Inamicul lor este armata națională libiană cu sediul în Tobruk, spriinită de Rusia, Franța, Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.
Articol publicat de Forbes
