Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Ziariștii îl numesc războiul subvențiilor.
Cei implicați se străduiesc din răsputeri să-i dea o imagine care să reflecte cooperarea și înțelegerea. Indiferent de numele ce i se dă, e greu de negat evidența: Statele Unite și Europa sunt prins într-o cursă – o cursă a subvențiilor pentru tranziția energetică.
Când Congresul american a adoptat, vara trecută, Legea pentru Reducerea Inflației multe companii au avut motive de bucurie: urmau să primească sprijin financiar puternic pentru a-și consolida sau a-și extinde afacerile câtă vreme aceste afaceri intrau în orice categorie „sustenabilă”.
În Europa starea de spirit era diferită. Acolo, liderii din lumea afacerilor aveau motive să înceapă a se îngrijora de încă un aspect: competitivitatea tot mai mare a bunurilor din SUA mulțumită acestui act și a competitivității tot mai scăzute a propriilor lor bunuri.
Asta s-a adăugat la costurile energetice tot mai mai mari, în timp ce competiția americană se bucura de costuri la energie mai scăzute, mulțumită producției locale. Lideri de business europei au cerut un răspuns din partea factorilor de decizie comunitari.
Dintr-un anume punct de vedere, factorii de decizie au livrat. După ce mai mulți oficiali, în special președintele francez Emmanuel Macron, au criticat deschis Washingtonul pentru că nu joacă corect, Uniunea Europeană a adoptat cu câteva luni în urmă un document intitulat Legea Industriei Net Zero. Inițiativa își propune să crească reziliența și competitivitatea tehnologiei Net-Zero din UE, pentru a avea coloana vertebrală a unui sistem energetic permisibil, de încredere și sustenabil curat.
Pe hârtie sună bine, dar mediul privat nu e foarte fericit.
Se pare că documentul a fost adoptat în grabă și ca toate lucrurile făcute în grabă e departe de a fi un succes. Era un document tip bruxelles: inutil de complic și insuficient de specific.
„SUA au adoptat o strategie simplă prin care au stimulat imediat companiile să investească în timp ce UE vine cu un cadru politic căruia îi lipsesc elementele precise și ratează motivele simple și clare care să determine companiile să investească”, a afirmat la vremea aceea președintele gigantului chimic Solvay, Ilham Kadri, pentru Financial Times.
Între timp, nu totul era lapte și miere în Statele Unite. Costul acelui act era un pic sub 400 de miliarde de dolari, întins pe un deceniu. Luna trecută, Universitatea din Pennsylvania a estimat că de fapt costul pachetului va atinge 1 trilion de dolari.
Ar putea chiar să depășească și această sumă deoarece subvențiile prevăzute în document nu au un plafon superior. Potrivit Goldman Sachs și Credit Suisse, legislatorii democrați care au votat au subestimat costul pachetului de subvenții cu până la 300%.
O astfel de subestimare s-ar putea să le pară unora a fi problematică nu însă și consilierului de la Casa Albă John Podesta care a afirmat că în fapt această subestimare este o veste bună deoarece „reprezintă o dovadă că legea funcționează în realitate, că oamenii își fac planuri, că investesc bani”.
S-ar putea argumenta că oamenii nu „investesc, de fapt, bani”, ci mai degrabă stau la rând pentru a primi banii de la stat, ei venind doar cu o contribuție minimală. Cu toate acestea, starea de spirit în Washington ca și la Bruxelles, pare să stea sub semnul „facem orice ca să rezolvăm situația”, în care situație este tranziția de la o economie bazată pe hidrocarburi la una bazată pe alte surse de energie.
Americanii sunt fără doar și poate mai generoși, deși unii sceptici au avertizat că pentru a finanța acest program, guvernul federal trebuie să tipărească și mai mulți bani, prinzând economia într-o spirală a inflației.
Între timp, Uniunea Europeană alocă jumătate de trilion de euro pentru propriul efort de subvenție, împachetat în Green Deal-ul european, iar altă jumătate de trilion ar trebui să vină din finanțare publică și privată, sub auspiciile programului InvestEU, dar și de la guvernele naționale în calitate de contributori individuali.
Dar aceste guverne naționale au la rândul lor propriul plan intern de subvenții alocat pentru această tranziție. Iar aceste planuri au făcut multe țări să sară una la gâtul celeilalte deoarece nu sunt toate la fel de bogate. Țările sărace se plâng că e vorba de un joc necinstit practicat de țările bogate.
Dar chiar și cu aceste tensiuni interne, cea mai mare problemă o reprezintă legea adoptată de americani. Este o problemă atât de mare încât ministrul economiei german, altfel foarte pro-american, Robert Habeck, a numit acel document o declarație de război.
„Americanii doresc să aibă semiconductori, vor să aibă industrie solară, vor să aibă industrie de hidrogen, vor să aibă electrolizi”, a declarat Habeck pentru Financial Times.
Într-adevăr, americanii doresc să aibă totul. Și pare că dacă UE nu reușește să acționeze împreună și să-și simplifice procedura de distribuție a subvențiilor, se va ajunge la un exod al firmelor europene spre vest.
Europa nu va avea atunci altceva de făcut decât să-și jelească gloria economică apusă, începând cu anul 2022, când dependența continentului de furnizori de energie externă s-a revelat din plin.
Între timp, filmul care merită urmărit este cât va dura până când banii de subvenții se vor evapora și care vor fi consecințele acestor subvenții.
Articol de Irina Slav.
