Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Ca toată lumea, am urmărit în ultimele zile desfășurarea evenimentelor de la Zurich, stăpânit de o reacție care se apropia mai degrabă de uluială totală. Atunci când mi-am dat demisia din postul de președinte al Credit Suisse, banca tocmai înregistrase cele mai mari profituri din ultimii zece ani, iar asta după o restructurare profundă. Și deși am reușit să depășesc situații delicate în mandatul meu, de atunci lucrurile au luat-o pe o direcție greșită.
Au trecut doar un pic peste trei ani de la momentul acela și banca de care vorbim, Credit Suisse, parte a patrimoniului național pentru mai bine de 160 de ani, a căzut în brațele rivalei sale, UBS, de-a lungul unui weekend extrem de agitat.
Din păcate va exista un impact uman asupra miilor de oameni și a multora dintre foștii colegi, care, cel mai probabil își vor pierde locul de muncă din cauza acestei situații. De la momentul în care am părăsit banca, în februarie 2020, m-am abținut să comentez pe marginea Credit Suisse, dar evenimentele au luat o turnură care mă obligă să vorbesc.
O mare parte din slujba mea de președinte – ajutat de o echipă foarte dedicată – era de a stabili o nouă direcție în managementul averilor și de a ne îndepărta de investment banking pentru a realiza deplin potențialul băncii. Dar o misiune la fel de provocatoare era de a revigora balanța contabilă, care plasa Credit Suisse pe ultimul loc în rândul băncilor sistemic importante. Așa că am strâng 10 miliarde de franci elvețieni capital, am rezolvat probleme care implicau miliarde de dolari, de la piața de obligațiuni imobiliare americane până la chestiuni din Mozambic, am redus expunerea la risc cu 45% și am eliminat mai bine de 100 de miliarde active problematice.
Riscul a fost întotdeauna o prioritate pentru mine. Era clar că sistemele de risc ale băncii aveau nevoie de o investiție majoră, iar asta avea să desfășoare pe parcursul mai multor ani. Adesea, am descris acest proces ca întinzându-se pe o decadă și evident că la momentul în care am părăsit banca nu era terminat. La doar câteva zile de la preluarea funcției, una din primele decizii a fost să aprob o investiție de 150 milioane de dolari în sistemele de management al riscului. Am crescut cu 40% personalul care se ocupa de reglementări, chiar în momentul în care banca trecea printr-un proces de restructurare serios.
Devenise limpede că până când sistemele de risc și proceduri urmau să fie îmbunătățite material, cultura și comportamentul urmau să fie mai importante ca niciodată. După pierderile inițiale și foarte bine acoperite de presă de la sfârșitul lui 2015, am închis afacerea, am redus apetitul pentru risc și m-am asigurat că toată lumea înțelege că eu doresc să aud veștile proaste atunci când survin. Am trecut prin 16 trimestre fără o problemă serioase, am avut mai bine de intrări de 200 de miliarde de dolari pentru management al averilor, am tăiat riscurile și am tăiat atât costurile de operare cât și cele moștenite. Până în 2019, Credit Suisse făcea aproape tot atâta profit cât actualul său proprietar UBS. Problemele prin care trece acum mă amărăsc, dar trebuie să ne concentrăm pe ce se întâmplă acum.
UBS susține că va păstra Credit Suisse, „perla coroanei”, excepționala bancă elvețiană pe care am creat-o și care a mers bine în pofida problemelor prin care trecea grupul din care făcea parte. Totuși, autoritățile de reglementare ar trebui să vadă dacă e normal să permită un singur jucător domestic de o asemenea mărime pe piața elvețiană. Fără îndoială că înghițirea Credit Suisse de către UBS nu va face mare lucru, cu excepția faptului că mii de oameni își vor pierde locurile de muncă, pe lângă cei care deja sunt așteptați să fie dați afară din domeniul investment banking.
Dintr-o perspectivă mai largă, decidenții publici trebuie să stimuleze încrederea investitorilor în sectorul bancar european. Felul în care au fost tratați deținătorii de obligațiuni AT1 a dus la o incertitudine semnificativă. Mulți ani de aici încolo chestiunea se va judeca la tribunal. Există un principiu de bază după care capitalul comun este primul care suportă pierderile. Se pare că tratamentul aplicat obligațiunilor AT1 – chiar dacă este corect în legislația elvețiană – va mări costul capitalului pentru băncile elvețiene și pentru cele europene. Unele bănci americane își vor freca mâinile de bucurie. AT1 sau „cocos” reprezintă o importantă sursă de capital pentru băncile europene și datorită apetitului pieței, dobânzile s-ar putea să nu reflecte în întregime riscurile implicate. Această incertitudine nouă va avea o influență negativă asupra competitivității sectorului bancar european. S-ar putea ca rivalele americane și asiatice să iasă din această situația mai puternice prin comparație.
O altă problemă legată de cea de mai sus este aceea că acționarilor li s-a refuzat un vot prin legea schimbărilor de urgență, ceea ce i-a șocat pe mulți investitori și jucători din piață. Desigur că era o urgență. Alternativa ar fi putut fi mult mai rea. Dar după miile de ore petrecut în planuri, din 2008 încoace, acest episod arată nevoia de codificare a unor abordări a crizelor bancare pentru a fi mult mai transparenți cu investitorii cu privire la deciziile probabile ale decidenților politici. Trebuie să învățăm o lecție din aceste ultime zile, căci altfel căderea Credit Suisse a fost degeaba.
Articol de Tidjane Thiam.
