Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Bancherii centrali navighează între o stâncă și un munte. Nu ar trebui să ne fie foarte milă. Este o situație pe care ei înșiși au creat-o. În ultimul deceniu au ținut la zero dobânzile sau chiar au promovat dobânzi negative, eludând lecțiile istoriei cu privire la impactul nefast pe care îl au aceste dobânzi asupra economiei reale. Acum ei se confruntă cu o dilemă: dacă să mai crească în continuare dobânzile (și să-și micșoreze balanțele contabile) și să provoace o recesiune sau să taie din dobânzi (și să-și majoreze pierderile) și să provoace o nouă inflație. Piețele financiare și analiștii lor, care se gândesc doar la profiturile pe termen scurt, și guvernele, care se gândesc doar la ciclurile electorale, le cer băncilor centrale să reducă dobânzile sau cel puțin să nu le mai crească. Până acum guvernatorul Rezervelor Federale Powell a părut că ține seama de experiența lui Paul Volcker la cârma băncii centrale americane în anii 80. Ales ca guvernator de Jimmy Carter în 1979, la început el a ridicat dobânzile pentru a se lupta cu inflația. Văzând recesiunea care a lovit America în 1980, a abandonat politica inițială și a tăiat ratele. Inflația s-a întors și mai agresivă, astfel că Volcker a trebuit să majoreze ratele până aproape de 20% pentru a stăvili inflația. Mai târziu, Volcker a descris acea acțiune ca fiind cea mai gravă greșeală a sa.
Există motive întemeiate pentru ca Powell și alți guvernatori de bancă centrală să se teamă a repeta greșeala lui Volcker. Puseul recent de inflație a fost determinat de factorii din partea de ofertă. Pandemia de Covid a perturbat lanțurile de aprovizionare, care nu au putut reacționa atunci când a crescut cererea, după încheierea carantinelor. Invazia rusă din Ucraina a majorat prețurile la alimente și energie. Băncile centrale au răspuns prea târziu. Iar instrumentele lor monetare au influențat mai degrabă cererea decât oferta. Inflația este redusă mai degrabă prin distrugerea cererii nu prin repararea problemelor care apar pe partea de ofertă. Deși unii analiși extraordinar de optimiști susțin că presiunile inflaționiste de pe partea de ofertă s-au diminuat, nu e deloc clar că așa stau într-adevăr lucrurile.
Țările europene au beneficiat de o iarnă blândă și au evitat criza energetică preconizată de mulți. Dar tot trebuie să-și umple depozitele de gaz pentru iarnă viitoare cu un GNL tot mai scump și pentru care trebuie să concureze cu economiile asiatice. Cel mai probabil războiul din Ucraina va continua și în 2023, ceea ce va pune probleme pentru furnizarea de alimente și îngrășăminte. De asemenea, redeschiderea post-Covid a Chinei va mări cererea de energie și resurse naturale. Lanțurile de aprovizionare rămân fragile, în timp ce vulnerabilitățile lor sunt încă insuficient înțelese. A tăia prea curând dobânzile și chiar a majora pierderile băncilor centrale pentru a sprijini piețele financiare și corporațiile îndatorate, riscă să majoreze cererea agregată fără ca oferta să poată face față.
Noua carte a lui Edward Chancellor „Prețul banilor” oferă o perspectivă istorică asupra pericolelor care apar când ratele de dobândă sunt mai scăzute, pe termen lung, decât „rata naturală”. Capitalul ajunge să fie alocat deficitar deoarece investitorii vor căuta să investească în inovații financiare și nu în producție. Bubbleurile de active sunt generate de urmărirea randamentelor financiare. Industriile suferă de pe urma lipsei de investiții. Companiile fantomă care ar fi trebuit lăsate să dea faliment, supraviețuiesc înghițind investiții care altfel ar fi finanțat inovația. Distrugerea creativă care ar trebui să stea la baza capitalismului dinamic este neutralizată. Creșterea economică rămâne modestă. Inegalitatea socială ajunge la cote nesustenabile pe măsură ce deținătorii de active obținute din larghețea băncilor centrale câștigă tot mai mult, în timp ce ceilalți suferă costurile inflației. Dacă ne uităm la ultimii zece ani putem vedea toate aceste trăsături în societățile noastre și din ce în ce mai proeminent.
Problema apare din greșeala fatală a bancherilor centrali și a acoliților lor care cred că băncile centrale pot „manegeria” economia pentru a evita cele mai rele consecințe ale recesiunilor. Îl mai țineți minte pe primul ministru Gordon Brown care anunța că am învins epoca recesiunilor. Dar fiecare recesiune evitată nu înseamnă decât că următoarea recesiune va fi și mai gravă. Eforturile lui Alan Greenspan de a atenua recesiunea din 2000 au dus în mod direct la criza imobiliară și la inovațiile financiare din spatele marii crize din 2008. Eforturile lui Ben Bernanke de a atenua marea criză financiară ne-au dus la situația de azi. Chiar și recentele majorări de dobândă, ratele reale, care țin cont de inflație, rămân negative. Nu am ajuns la spirala inflație-salarii, deși mai multe țări europe trec prin probleme cu forța de muncă, dar asemenea probleme nu pot fi prea departe dacă prețurile de consum tot cresc.
Dar problema este mult mai profundă decât aceea cu privire la capacitatea bancherilor centralei de a manageria eficient sau nu economia (Hayek era foarte tranșant spunând că nu pot face asta). Într-un articol din trecut am argumentat că permacrizele reprezintă noul normal. Dar dacă lucrurile stau astfel atunci asta are implicații puternice asupra băncilor centrale. Atât bancherii centrali cât și criticii lor din piață presupun că actuala criză va trece iar economia își va reveni. Analiștii ignoranți nu au probleme cu dobânzile mici pe termen lung, cu condiția ca piețele financiare să rămână sus. Dar dacă vom trece printr-o serie de crize regionale și globale, accelerate ca frecvență și viteză de contagiune prin noile tehnologii, dobânzile zero sau negative sunt nesustenabile. Băncilor centrale nu le mai rămâne niciun instrument pentru a se lupta cu următoare criză, altul decât majorarea pierderilor până când se vor prăbuși sub greutatea nesustenabilă a datoriilor.
Articol de Shaun Riordan
