Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Planul german pentru un fond național de urgență energetică în valoare de 200 de miliarde de euro, propus la sfârșitul lunii septembrie, a pus pe jar întreaga Uniune Europeană. Există o îngrijorare reală că țările UE cu mai mult spațiu fiscal, cum ar fi Germania, vor putea cheltui mai mult decât altele atunci când se vor confrunta cu criza energetică. Acest lucru ar putea fragmenta piața unică europeană, „inființând o cursă pentru subvenții și punând sub semnul întrebării principiile de solidaritate și unitate care stau la baza proiectului nostru european”, potrivit unui articol larg sindicalizat de doi oficiali de vârf ai UE, comisarul pentru piața internă Thierry Breton și comisarul pentru economie Paolo Gentiloni. De preferat, au susținut comisarii, ar fi un „instrument comun la nivel european” care „protejează toate companiile și cetățenii europeni”, în mod similar instrumentelor de sprijin create în timpul pandemiei de COVID-19.
Unele dintre îngrijorările comisarilor sunt reale (deși reflectă și o neînțelegere a fondului de finanțare german, care încearcă să prefinanțeze cheltuielile legate de criza energetică – dintre care majoritatea nu sunt subvenții pentru prețul gazelor – pe o perioadă de doi ani). Cu toate acestea, este puțin probabil ca argumentele lor să convingă Germania sau alți sceptici față de o politică fiscală comună a UE.
Obiecția evidentă față de mutualizare este că scopul construirii rezervelor fiscale – adică reducerea datoriilor în vremuri bune – este acela de a avea mai mult spațiu de manevră în vremuri nefavorabile. Unii (inclusiv noi înșine) ar prefera să se creeze o astfel de amortizare la nivelul UE, sub forma unui buget mult mai mare al UE, cu o capacitate de împrumut. Dar atâta timp cât acest lucru nu există, țările UE trebuie să aibă stimulente pentru a construi astfel de amortizoare la nivel național. Redistribuirea resurselor fiscale pentru a asigura un tratament egal al gospodăriilor și al firmelor din UE după un șoc nefavorabil ar submina astfel de stimulente.
Aceasta este logica care stă la baza clauzei no-bailout din Tratatul European. Nu înseamnă că nu poate exista solidaritate paneuropeană cu cei mai afectați, dar înseamnă că țările membre se vor îngriji mai ales de propriii cetățeni.
Obiecția mai puțin evidentă față de un fond comun de urgență energetică are de-a face cu natura acestei crize și, în special, cu răspunsul la criză. În timpul pandemiei, răspunsurile țărilor UE, cum ar fi cheltuielile mai mari pentru sprijinirea întreprinderilor și gospodăriilor (inclusiv pentru a permite oamenilor să rămână acasă), au ajutat și alte țări UE prin reducerea deceselor și stimularea cererii de importuri. Dar, din moment ce cheltuielile mai mari sunt finanțate la nivel local, guvernele, în special cele cu spațiu fiscal redus, în mod normal nu ar lua în considerare aceste „externalități” atunci când își formulează planurile de cheltuieli. Drept urmare, o economie extrem de integrată, cum ar fi cea a UE, ar fi putut avea prea puține cheltuieli de criză în timpul pandemiei. Astfel, a avut sens ca la nivel european să fie subvenționate astfel de cheltuieli, care s-au făcut sub formă de granturi sau împrumuturi mai ieftine din fondurile comune Next Generation EU și SURE.
Această criză este diferită. Există încă o externalitate a cererii, dar într-o perioadă de inflație ridicată, acest lucru nu este neapărat un lucru bun (o cerere mai mare în țara A ar putea duce la o inflație și mai mare în țara B). Mai important, reacția națională instinctivă la criză – subvenționarea gazelor și a altor consumuri de energie, așa cum se întâmplă în multe țări din UE – conferă o externalitate negativă altor țări UE: cererea mai mare de energie într-o țară duce la creșterea prețurilor la gaz și electricitate în întreg blocul. În extremis, acest lucru ar putea necesita mai multă raționalizare.
Din acest motiv, răspunsul cooperant și unificat al UE (pe care noi, Comisia Europeană, Consiliul UE și președintele Consiliului Charles Michel l-am solicitat cu toții) nu ar trebui să se concentreze în principal pe sprijinul fiscal la nivelul UE. Pentru această criză, „solidaritatea” nu înseamnă neapărat mai multe cheltuieli. Mai degrabă, înseamnă un consum mai mic de energie. Principala măsură a solidarității nu ar trebui să fie dacă o țară din UE este dispusă să sprijine alte țări din punct de vedere financiar, ci dacă își concepe propriul plan de sprijin cu stimulente pentru reducerea consumului de energie, dacă acționează pentru a debloca toate opțiunile de aprovizionare cu energie și dacă va împărți energie redusă cu țările vecine în caz de urgență. Prin urmare, „frâna pentru prețul gazelor” și „frâna pentru prețul energiei electrice” germane – care urmează să fie finanțate prin planul de 200 de miliarde euro – ar putea deveni instrumente de solidaritate dacă reduc cererea germană de energie. Acesta ar putea fi cazul în situația în care subvenționează prețurile la energie doar până la un prag (cum ar fi 70%-80% din consumul trecut), permițând totodată ca prețurile pentru unitățile de consum suplimentare să fie determinate de piață, așa cum a propus comisia de experți însărcinată. cu proiectarea plafonării prețului la gaz.
Un fond de sprijin la nivelul UE ar putea fi totuși o idee bună, chiar de importanță critică, din trei motive.
În primul rând, există o îngrijorare serioasă că, dacă unele țări sunt mai generoase decât altele în sprijinul pe care îl oferă firmelor mari consumatoare de energie care concurează la nivel internațional, ar putea nu numai să distorsioneze condițiile de concurență echitabile în timpul crizei, dar ar putea îmbunătăți poziția competitivă a acestor firme chiar și după criză, în detrimentul concurenților din UE. În timp ce o poziție fiscală mai puternică oferă unei țări tot dreptul de a fi mai generos cu cetățenii săi decât unei țări mai slabe din punct de vedere fiscal, nu îi dă dreptul de a provoca daune altor țări prin capacitatea sa de a acorda ajutor de stat. Normele privind ajutorul de stat pot limita astfel de daune, dar acest lucru nu este suficient pentru a menține condiții de concurență (aproximativ) echitabile, cu excepția cazului în care un nivel minim de sprijin este oferit peste tot.
În al doilea rând, un instrument fiscal la nivelul UE ar îmbunătăți considerabil șansele ca sprijinul pentru firme să fie oferit într-un mod care să încurajeze economiile de energie și să fie în concordanță cu tranziția ecologică. Chiar și în țările cu cea mai bună guvernare, distribuirea subvențiilor către firme este influențată de lobby, de conexiunilor și rețelele de statul. Oferirea acestor fonduri la nivelul UE nu va opri aceste probleme, dar le poate reduce semnificativ.
În al treilea rând, dincolo de promovarea stimulentelor favorabile firmelor, fondul ar putea fi folosit și pentru a crea stimulente pentru ca țările UE să pună în aplicare acele politici care sunt esențiale pentru un răspuns cooperant și eficient la criza energetică. Țările ar pierde accesul la fond dacă, de exemplu, pun în aplicare politici care nu sunt conforme cu îndeplinirea angajamentelor lor de reducere a cererii de energie sau își închid granițele comerțului cu energie. Sprijinul suplimentar din partea fondului ar putea merge către țările care depun eforturi speciale pentru a crește oferta, de exemplu, prin creșterea producției locale de gaze, prin autorizarea conductelor suplimentare sau prin prelungirea duratei de viață a centralelor nucleare.
Un fond care îndeplinește aceste obiective nu ar trebui să fie pur și simplu o replică a fondurilor de stabilizare fiscală din trecut, cum ar fi SURE. În schimb, ar trebui să ofere sprijin pe baza unor criterii care sunt concepute cu atenție atât pentru a echilibra condițiile de concurență între firmele active la nivel internațional și mari consumatoare de energie, cât și pentru a încuraja economiile de energie. Acest lucru se poate întâmpla în unul din două moduri.
O abordare ar fi să se suspende (cel puțin temporar) subvenționarea unor astfel de firme din mâinile guvernelor naționale. Consumatorii industriali care îndeplinesc anumite criterii – dimensiunea, consumul de energie, orientarea spre export, poate valoarea adăugată în interiorul UE – ar primi sprijin din partea fondului la nivelul UE. Sprijinul paralel la nivel național ar fi interzis cel puțin pe durata crizei. Sprijinul fie ar evita cu totul subvențiile de preț (de exemplu, dacă se bazează doar pe consumul de energie din trecut), fie s-ar putea baza pe ideile propuse de comisia germană de experți privind plafonarea prețului gazelor, care ar menține stimulentele pentru economisire în conformitate cu prețurile pietei.
O abordare alternativă ar fi ca guvernele naționale să continue să administreze fonduri, impunând în același timp restricții asupra modului în care pot face acest lucru (reguli privind ajutorul de stat) și oferind fiecărui guvern resurse. Plata ar trebui făcută într-un mod care să încurajeze economiile de gaze în sectorul industrial, mai degrabă decât consumul de gaze. O modalitate de a face acest lucru ar fi să solicite guvernelor naționale să adopte criterii de sprijin de stat care să oglindească pe cele care ar avea sens la nivelul UE. Doar guvernele care se conformează ar beneficia de fonduri. O altă modalitate ar fi de a lega transferurile din fondul UE de economiile efective realizate de fiecare țară.
Implicațiile distribuționale ale fondului vor depinde de modul în care este finanțat. Dacă se bazează pe împrumuturile statelor membre proporțional cu PIB-ul sau cota bugetului UE, ar beneficia țările cu un raport structural ridicat al consumului de gaze față de exportatorii mari consumatori de energie în PIB, inclusiv Belgia, Germania, Italia, Țările de Jos și Polonia. Acest efect redistributiv ar putea fi neutralizat prin bazarea contribuțiilor pe acest raport mai degrabă decât pe PIB. Un efect redistributiv suplimentar, de care beneficiază membrii cu costuri de îndatorare mai mari, ar apărea dacă fondul s-ar baza pe împrumuturi comune sau garanții comune.
Un fond de sprijin la nivelul UE nu poate fi principalul pilon al răspunsului UE la criza energetică. Acesta ar trebui să fie un set coordonat de politici de reducere a cererii și de extindere a ofertei la nivel național și un efort la nivelul UE pentru a obține oferte mai bune de la furnizorii externi. Cu toate acestea, un fond UE poate completa astfel de eforturi prin menținerea unor condiții de concurență echitabile în rândul exportatorilor mari consumatori de energie, asigurându-se că subvențiile acestor exportatori sunt oferite într-un mod care încurajează economiile de energie și prin stimularea implementării elementelor critice ale planului energetic comun al UE. Integritatea pieței unice este un interes economic de bază al tuturor țărilor UE, nu în ultimul rând al Germaniei, care se bazează pe integrarea paneuropeană a lanțurilor sale industriale de aprovizionare. Ca atare, fondul ar putea juca un rol important.
Articol de
