fbpx

Europa și permanentizarea inflației

Banca Reglementelor Internaționale (BRI) a afirmat recent prin vocea lui Agustin Carstens, că „principalele economii se apropie de o lume cu inflație ridicată în care creșterile rapide de prețuri sunt normale, domină viața cotidiană și sunt greu de combătut”. Aceste fenomene se petrec rar dar, atunci când au loc, sunt foarte de inversat.

În opinia BRI, băncile centrale nu ar trebui să se abțină de la măsuri dure care, chiar dacă vor provoca suferință pe termen scurt, inclusiv recesiune economică, sunt vitale pentru a stopa o prăbușire într-o lume foarte inflaționistă. „Cheia este ca băncile centrale să acționeze rapid și decisiv înainte ca inflația să devine ceva normal”, a declarat Carstens.

În pofida retoricii obișnuite, guvernele favorizează inflația, dovada cea mai elocventă istoric fiind devalorizarea constantă a monedelor de-a lungul timpului și emisiunea monetară continuă. Inflația ajută guvernele, nu și oamenii, deoarece reprezintă o taxă ascunsă și un transfer de avere de la indivizi către guvern și alți beneficiari ai stipendiilor guvernamentale. Inflația devine o problemă pentru guvern atunci când este emisiunea monetară devine excesivă iar banii încep să-și piardă vizibil, de la o zi la alta, puterea de cumpărare prăbușindu-se pe fondul neîncrederii oamenilor în banii oferiți de stat.

Momentan nu ne aflăm, din fericire, într-un asemenea scenariu, însă dacă e să dăm crezare avertismentelor BRI, ne îndreptăm rapid spre un asemenea dezastru. Ceea ce este cel mai îngrijorător, însă, e faptul că atât Banca Central Europeană cât și majoritatea guvernelor occidentale nu dau semne serioase că s-ar lupta cu inflația sau că ar avea de gând să facă acest lucru. Mai totul se reduce la o retorică pretins sofisticată – „avem instrumente sofisticate pentru a lupta contra inflației” – , la modificarea constantă a declarațiilor și țintelor, și la continuarea, oarecum mai moderată a acelorași politici monetare și fiscale care ne-au adus în această situație.

De pildă, nu a trecut nici măcar un an, mai precis în octombrie, anul trecut, de când președinta Băncii Central Europene, Christine Lagarde, anunța că puseul inflaționist, care deja se simțea puternic, nu reprezintă altceva decât un fenomen tranzitoriu. „Pe termen mediu, politica monetară va continua să susțină economia, pentru a stabiliza inflația în jurul țintei de 2%”, spunea pe atunci Lagarde. Nu mai departe de ieri, însă, același oficial european declara la fel de tranșant că epoca inflației scăzute, care a precedat pandemia e foarte puțin probabil să se întoarcă, iar băncile centrale trebuie să se obișnuiască cu așteptări inflaționiste în creștere.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător nu sunt aceste schimbări de poziție din partea unor experți financiari de la care piețele se așteaptă cumva la mai multă coerență și predictibilitate. Problema fundamentală o reprezintă absența unor măsuri care să combată efectiv inflația.

De pildă, pentru a stopa valul acesta inflaționist, determinat în cea mai mare măsură de expansiunea monetară fără precedent din timpul pandemiei, este necesară o creștere a dobânzii de referință până la un nivel neutru față de inflație. În prezent, inflația din zona euro se situează în jurul valorii de 8%. În iunie consiliul guvernatorilor BCE a anunțat că „intenționează să majoreze dobânzile principal  cu 0,25%(…)” dar până atunci „lasă neschimbate dobânzile la principalele operațiuni de refinanțare, la instrumentul marginal de creditare și la depozite, la 0,00%, 0,25% și -0,50%.”

Pe lângă faptul că această creștere de dobândă este aproape nesemnificativă prin raportare la inflație, ea nu face altceva decât să subvenționeze creditarea și să continue expansiunea monetară. În același timp, băncile centrale, și în special BCE, ar trebui să înceteze programul de absorbție de lichiditate, adică achiziția obligațiunilor de stat, obligațiuni ipotecare, etc, deoarece în felul acesta s-ar reduce imediat cantitatea de bani aflată în circulație. În cele din urmă, și poate cel mai important, după cum subliniază economistul Daniel Lacalle, „guvernele trebuie să reducă deficitele bugetare, care sunt finanțate prin și mai multă datorie publică și sunt monetizare prin crearea de noi rezerve la banca centrală”.

Totuși, după cum se poate vedea în majoritatea cazurilor europene, guvernele sunt prea puțin dispuse să reducă din deficitul bugetar, mai ales prin tăierea cheltuielilor. Anii de pandemie au conferit statului noi puteri extraordinare, noi linii de achiziție și intervenție care s-au permanentizat și care apasă atât drepturile și libertățile indivizilor, dar și bugetul de stat,  iar pe cale de consecință buzunarele oamenilor.

După cum remarcă profesorul de economie Bogdan Glăvan, Europa se găsește într-o situație foarte grea: „Are o economie care lâncezește, birocrația e mare, datoriile asemenea. Oamenii politici vorbesc exact de ce nu trebuie: de taxe mai mari, de mai multă planificare centrală, de inflație care nu se va termina prea curând.”

Despre Marius Giurgea

Verificați și

Dezastrul zonei euro. Între stagnare și stagflație

Economia zonei euro este mai mult decât slabă. Este într-o contracție profundă, iar datele sunt …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.