Ideea de a oferi un venit minim garantat oricui, indiferent dacă acea „persoană este bogată sau săracă, trăiește singur sau cu alții,e dispusă să muncească sau nu” (Van Parijs P., What’s wrong with a Free Lunch, Boston: Beacon Press, 2000) își are originile în Franța secolului al XVIII-lea și în special în gândirea unora dintre cei mai străluciți oameni care au trăit: Montesquieu, Mably, Condorcet.
Ar putea fi înaintate niște argumente foarte bune în favoarea acestei idei, care a atras multă atenție de-a lungul întregului spectru politic. După cum subliniază King and Marangos (History of Economic Ideas, 2006), deși din alte motive, ideea de a oferi un venit de bază tuturor cetățenilor s-a dovedit atractivă nu doar pentru perspectivele socialiste și liberale, dar și pentru oameni care acceptă așa numita filosofie neo-liberală.
Clamând succesul în ceea ce a numit „eliminarea sărăciei”, guvernul italian a trecut la fapte și a lansat programul „Reddito di cittadinanza”, adică venitul cetățeanului.
Indiferent de eticheta aplicată și de efortul decidenților politici italieni de a clama originalitatea, Reddito di Cittadinanza nu se aplică tuturor cetățenilor italieni. În calitate de subvenție pentru mijloace de trai, nu reprezintă altceva decât o măsură de ajutor social care se implementează oricum în toată Europa. Ce-i drept, a fost implementat într-o manieră unică, care lasă deoparte întrebările esențiale, și anume dacă sărăcia a fost într-adevăr eradicată și dacă finanțele publice italiene sunt sustenabile (și pentru câtă vreme).
În timpul campaniei electorale din 2018, acest program a fost opera de căpătâi a mișcării Cinci Stele. Mulți analiști au observat că susținerea largă de care s-a bucurat acest partid s-a datorat în mare parte promisiunii de a oferi asistență socială pe scară largă. În teorie, programul partidului era gândit ca un mijloc de ajutorare al celor aflați în nevoie și prevedea anumite condiționalități. Mai pe șleau, pretendenții la beneficii sociale trebuiau să caute un loc de muncă sau să ia parte în programe active de instruire în muncă. Dar cu toate acestea, condiționalitățile nu au fost în realitate foarte eficiente. Mai mult, din moment ce urmările acestui program în termeni de integrare în piața muncii și în incluziunea socială nu au fost niciodată monitorizate, se știu foarte puține despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat. În particular, nimeni nu știe dacă beneficiarii acestui program au avut o șansă de a-și găsi un loc de muncă potrivit sau au reușit să scape de excluziunea socială.
Probabil că nu este o coincidență că legea care stabilea un venit minim pentru cetățeni dicta ca analiza măsurilor să fie făcută de Ministerul Muncii și Politicilor Sociale, i.e., adică aceeași autoritate care a susținut adoptarea acestui program. Și mai interesant era că legea preciza explicit că nu vor fi alocate niciun fel de resurse suplimentare pentru Ministerul Muncii și Politicilor Sociale cu scopul a de face o astfel de analiză. Am putea suspecta că nu exista niciun fel de interes pentru a vedea dacă programul a fost eficient sau nu. Și într-adevăr, în prezent nu se știe absolut nimic substanțial despre aceste program: nici numărul oamenilor care și-au găsit o slujbă nici proporția din populație care au ieșit din sărăcie, nici efectul potențial al acestei subvenții pentru salariul minim pe care șomerii l-ar accepta pentru a intra pe piața muncii.
O analiză publicată de Institutul Italian Național de Asistență Socială, la începutul anului 2022 – institutul se ocupă de transferul sumelor către beneficiari – a subliniat că din martie 2019 până în decembrie 2021, programul a avut în vedere două milioane de gospodării, pentru un total de 4,65 milioane de beneficiari. Sume medie primită de beneficiari a fost de 546 de euro, iar costul total pentru bugetul public a fost de 20 de miliarde de euro. Aproximativ 40% dintre gospodării au primit, pe lângă acest program, și o subvenție pentru locuință.
Potrivit acestui raport, 70% dintre cei care au primit acest ajutor între aprilie și iunie 2019, beneficiau încă de program la sfârșitul lui decembrie 2020. Ceea ce indică niște condiții destul de avantajoase pentru cei care s-au calificat prima oară pentru program. Analiza sugerează, de asemenea, că doar 60 din 100 de beneficiari sunt „teoretic angajabili”, orice ar însemna în context „teoretic”. Dintre aceștia doar 25 au mai muncit înainte și doar o treime sunt gata să accepte o ofertă de muncă. Din acest motive se poate trage cu destul îndreptățire concluzia că „măsura îi afectează în fapt pe cei aflați în risc de excludere socială” și are prea puțin de-a face cu a oferi indivizilor oportunități pentru a intra pe piața muncii.
Cu siguranță că sunt mulți oameni care au nevoie de bani, dar este în același timp evident că avem nevoie de o analiză mai precisă a ceea ce s-a petrecut în realitate. E destul de limpede că tabloul general nu ne oferă prea multe motive pentru a sărbători acest program.
Articol de Sergio Beraldo pentru IREFEUROPE.