Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
În ultimul său buletin de prognoză, publicat pe 16 mai, Comisia Europeană a anunțat că se așteaptă la o inflație de 6,1% în zona euro și o creștere economică de 2,7% la sfârșitul anului. Ultimele estimări publicate de Banca Central Europeană pe 10 martie vedeau inflația și creșterea economică la 5,1%, respectiv 3,7%. Sunt schimbări considerabile de ținte, pentru un timp atât de scurt, și nu fac altceva decât să reflecte consecințele războiului din Ucraina.
Inflația și creșterea (modestă) a produsului intern brut în zona euro îi dă Băncii Central Europene trei bătăi de cap importante.
Prima dintre ele este aceea că BCE se confruntă cu o situație complet diferită de cea din manuale și anume că inflația și producția se mișcă acum în direcții diferite. Asta înseamnă că banca se vede cu mâinile legate, deoarece politica de contracarare a inflației va însemna în mod necesar o scădere și mai accentuată a producției. Mulți analiști discută în prezent despre stagflația în zona UE și în zona euro. Există ceva adevăra în această afirmație, pe măsură ce țările și blocul ca întreg se vor confrunta pentru ceva vreme cu o creștere slabă și o inflație persistentă.
Totuși, merită menționat că nivelul stagflației, cu alte cuvinte creșterea economică foarte slabă, pe de o parte, și presiunile inflaționiste de cealaltă parte, nici nu se compară cu stagflația de la începutul anilor 80. Pe atunci, în țări precum Franța și Spania, inflația era cu mult peste 10%, chiar 20% în cazul Italiei, în același timp în care se înregistra recesiune economică. Cea mai mare rată a inflației estimată pentru acest an în zona euro este de 6% , dar cu toate acestea nicio țară nu va înregistra o creștere mai mică de 1%. Drept pentru care ne vom confrunta cu o formă de stagflație mult mai ușoară.
A doua problemă cu care se confruntă BCE are de-a face cu dispersarea inflație. De la începutul Uniunii Monetar Europene au existat trei pusee inflaționiste. Primul a fost chiar la început și a durat aproximativ un an, al doilea a avut apogeul la începutul crizei financiare și a durat peste trei ani, iar al treilea încă se află în desfășurare.
Deși vârfurile inflaționiste sunt comparabile ca dimensiune, motivele din spatele lor sunt totuși diferite. Divergențele din timpul crizelor financiare reflectau dezechilibrele macroeconomice. În schimb, diferențele actuale de inflație reflectă diferențele rezultate din dependențele geopolitice, în termeni de mix energetic și de asemenea în termeni de intensitate energetică a producției. În ambele cazuri însă aceste divergențe reflectă diferențe structurale în economie și lipsa de reziliență în fața șocurilor curente.
A treia durere de cap provine din faptul că există discrepanțe între țări, doar că de data aceasta diferențele de dobândă de politică monetară se tot măresc și măresc. Știm cu toții că datoriile țărilor nu reflectă același nivel de risc. Iar în vremuri de criză dobânzile reflectă acest lucru. Totuși, de data aceasta este diferit prin aceea că tocmai politica monetară însăși este pe cale să declanșeze fragmentarea financiară.
Până acum, și câtă vreme politica monetară a fost expansionistă, obiectivele stabilității financiare și a prețurilor au fost țintite simultan. Însă acum BCE este pe cale să ajungă la partea contracțio-nară din ciclul politicii monetare, așa că obiectivele stabilității prețurilor și stabilității financiare împing în direcții diferite. Pe măsură ce cresc dobânzile de politică monetară pentru a tempera inflația, cresc și diferențele de dobânzi la care statele se pot împrumuta, ceea ce face ca serviciul datoriei să fie diferit de la o țară la alta, în termeni de costuri.
Având în vedere ponderea deloc neglijabilă a obligațiunilor aflate în balanța contabilă domestică a băncilor, o creștere accentuată a spredurilor poate duce la instabilitate financiară. Și în orice caz, dobânzile diferite împiedică canalul de transmisie monetară, care la rândul său amenință stabilitatea prețurilor și în cele din urmă chiar moneda euro.
Banca Central Europeană nu are la îndemână instrumente de-a gata pe care să le folosească în mod direct. Dar dacă ne gândim cât de importantă este stabilitatea financiară pentru zona euro, atunci BCE trebuie să găsească metode prin care cel puțin să neutralizeze creșterea spredurilor pe care chiar ea le declanșează.
Chiar dacă inflația din zona euro este mai mică decât în SUA, cele trei probleme pe care le-am descris mai sus fac mult mai dificilă sarcina Băncii Central Europene de a controla inflația și a prezerva stabilitatea financiară. Încă o dată se arată limpede limitele arhitecturii Uniunii Monetar Europene, iar concluzia noastră este că e nevoie de o regândire a proiectului.
Articol de Maria Demertzis pentru Bruegel.org.
