Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Pentru mai bine de 10 ani, politica monetară a Băncii Central Europene a fost ultraexpansionistă, fie că a fost vorba de o criză, de o revenire, de o creștere economică sau de stabilizare. Cea mai nocivă scuză dintre toate toate cele folosite pentru a justifica politica această de lichiditate masivă a fost mantra des repetată: „nu există inflație”.
Apărătorii acestei politici monetare agresive au folosit întotdeauna aceleași argumente.
În primul rând spun că nu există inflație ca și cum o creștere de 2% a prețurilor într-o criză în care salariile sunt tăiate cu 20% nu reprezintă o inflație.
Apoi, afirmă că este ceva temporar, doar pentru a justifica politicile lor greșite.
După care încep să dea vina pe anumite afaceri sau pe un inamic extern pentru creșterea prețurilor, și încep să ceară guvernului să impună controlul prețurilor.
Este important de înțeles că această crearea de bani nu este niciodată neutră. Îi avantajează disproporționat pe primii receptori ai banilor nou creați- guvernul – și îi afectează negativ pe cei care nu își permit să cumpere active financiare: cei mai săraci.
Este evident că avem de-a face cu o inflație masivă, suficient să ne uităm la prețul activelor financiare. Creșterile continue de prețurile ale activelor înseamnă o inflație mare, cauzată de politica monetară.
În aceeași ordine de idei, toată lumea înțelege că indicele prețurilor de consum ascunde creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor pe care le cumpărăm zilnic, prin comparație cu cele pe care le cumpărăm doar ocazional. Orice european înțelege că turismul și tehnologia pot deveni mai ieftine ca urmare a concurenței și inovației, dar lucrurile pe care le cumpărăm zilnic au crescut cu mult mai mult decât o arată IPC.
Avem de-a face cu o inflație mare când vine vorba și de imobiliare și de alte servicii. Potrivit Eurostat, costul caselor și al chiriilor a crescut cu mult mai mult decât IPC, salariile reale și venitul real disponibil. Asta înseamnă din nou o inflație foarte mare, subestimată de statistica oficială IPC.
Inflația mare poate fi văzută și în costul educației și al sănătății. Prețul acestora a crescut, la fel ca și cel al alimentelor proaspete.
Pe scurt, felul în care se calculează oficial indicele prețurilor de consum și coșul bunurilor nu reflectă costul în creștere al vieții.
Realitatea ne arată că prețurile nu cresc din cauza unui factor extern anume, ci din cauza devalorizării banilor care reduce puterea de cumpărare. Faptul că inflația din Europa este mai mică decât era pe vremuri în țările care aveau propria lor monedă nu arată decât că euro este încă mai tare decât erau acele monede. Dar este important de înțeles că aceasta se datorează masivului surplus comercial al zonei euro, nu datorită politicilor BCE care nu au făcut altceva decât să erodeze puterea de cumpărare.
Nu e întâmplător că au apărut proteste în zone euro cauzate de costul crescut al vieții (vezi „vestele galbene”), în același timp în care ni se spunea că nu avem inflație.
În SUA am fost martorii aceluiași fenomen, mai ales cu o creștere a prețurilor pentru bunurile și serviciile non-replicabile, care s-au majorat în unele cazuri aproape de trei ori mai mult decât ratat inflației. E cu atât mai îngrijorător când politicile monetare încurajează cheltuielile neproductive. Aceasta determină în viitor scăderea salariilor reale, din cauza creșterii de productivitate scăzută. Bjorn van Roye și Tom Orlik de la Bloomberg Economics conchid că inflația reală nu este doar mai mare decât statistica oficială IPC, dar este cu mult mai mare pentru cei săraci.
Nu este vorba aici doar despre o analiză a coșului de consum. Așteptările inflaționiste au crescut la un maxim al ultimilor cinci ani atât în Germania cât și în SUA și sunt îngrijorătoare din două motive: inflația crește mai repede decât au estimat băncile centrale și guvernele, și este ținută jos de componenta energetică care va crește în viitor, după ce petrolul a recuperat 22% în primele luni ale lui 2021, iar majoritatea mărfurilor au crescut între 6-15% în aceeași perioadă.
În fapt, dacă analizăm costul vieții cu bunurile și serviciile pe care le folosim frecvent, vom vedea că în criza din 2020, prețurile pentru cele mai defavorizate categorii sociale au crescut aproape de trei peste nivelul indicat de IPC.
Combinat cu factorul distorsionat al inflației enorme din sectorul activelor financiare, aceasta conduce la tensiuni sociale grave. Distrugerea avuției a fost și mai evidentă în prima lună a lui 2021.
IPC a crescut în Germania cu 0,7% în februarie față de de 1,4% cu o lună înainte. Este cea mai mare creștere din ultimii 10 ani.
În SUA situația este similară. Deutsche Bank a precizat că nu există motive de îngrijorare în privința costului educației, sănătății și imobiliarelor, dar începând cu 2000 prețul lor a crescut de două ori sau chiar mai mult decât IPC oficial.
Mulți analiști cred că această creștere a inflației va fi temporară și se datorează redeschiderii economiilor și revenirii rapide a pieței mărfurilor. Este corect. Totuși, nu așa vor sta lucrurile cu bunurile și serviciile pe care chiar le cumpărăm, iar prețurile bunurilor esențiale va rămâne semnificativ deasupra indicelui prețurilor de consum.
Fostul guvernator al băncii centrale americane, Ben Bernanke, obișnuia să spună că băncile centrale nu sunt răspunzătoare de politica fiscală iar asta este o chestiune care ține de politica fiscală. E greșit. Creșterea masivă a lichidității și consecințele negative care decurg de aici nu se rezolvă prin creșterea taxelor și a subvențiilor. Nu face decât să perpetueze problema și să formeze o clasă de zombie marginali, care nu își pot reveni de pe urma acestor constante creșteri și recesiuni.
Care este cel mai mare risc? Inflația să scape de sub control, în timp ce băncile centrale nu mai pot opri emisia de monedă, doar pentru că două sau mai multe puncte procentuale de dobândă ar cauza falimentelor guvernelor insolvente. Dacă e să ajute consumatorii sau guvernele, bancherii centrali vor ajuta guvernele.
În sumă, BCE și celelalte bănci centrale ar trebui să fie atente la efectul devalorizării banilor asupra costului vieții, deoarece dacă vor continua actualele politici, lucrurile se vor înrăutăți și am putea asista la mișcări sociale semnificative.
Articol de Daniel Lacalle pentru Brussellreport.eu, apărut pe 1 aprilie 2021
