Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
La sfârșitul anului trecut, am prezis că 2022 va fi anul în care politicienii vor face un pas înapoi de pe pozițiile alarmist ecologice. Se pare că am estimat greșit. S-a întâmplat deja în ianuarie. Sau mai degrabă ianuarie este luna în care clasa politică s-a hotărât să se dea jos de pe acel pisc periculos. Acum trebuie să așteptăm să vedem dacă pot face asta.
Comisia Europeană, instituția principală a Uniunii Europene, a decis de Anul Nou să clasifice gazul natural și energia nucleară ca fiind surse potențiale de energie verde în taxonomia menită să ghideze cheltuielile energetice guvernamentale și private. A menținut această decizie în pofida protestelor zgomotoase venite din partea ecologiștilor. Este o recunoaștere a faptului că a închide investițiile în în tehnologii dovedite și de încredere, mai ales în mijlocul unei crize energetice cum rar s-a întâlnit, va duce la un coșmar politic.
Între timp, obsesia primului ministru britanic Boris Johnson pentru emisii-zero a devenit cea mai mare amenințare pentru viitorul său politic, o amenințare mai mare decât scandalul petrecerilor din timpul carantinelor. Gospodăriile din Marea Britanie au descoperit în urmă cu o săptămână că facturile la electricitate și gaze ar putea crește cu 54% în aprilie pe măsură ce prețurile se aliniază la realitățile pieței. Costul energiei pentru uzine și întreprinderi comerciale reprezintă o criză separată, pe măsură ce prețurile în creștere la electricitate și gaz au făcut să se închidă atât afaceri mici cât și mari.
Într-un final politica reală începe să iasă la iveală. Un grup de legislatori din partea Partidului Conservator și-au exprimat în cadrul unei întâlniri scepticismul legat de ambițiile calpe ale lui Johnson, în timp ce ministrul de finanțe Rishi Sunak și-a afirmat entuziasmul. Ziarul de stânga The Guardian a afirmat în că această problemă a devenit „un război cultural”. Astfel descriem noi astăzi orice reîncercare de a repolitiza teme economice și sociale pe care un grup de tehnocrați, activiști și media le consideră ca fiind etichetate pentru vecie. Lumea politică începe să ia aminte din ce în ce mai mult la teza avansată de celebrul economist francez Jean Pisani-Ferry, care susținea într-o lucrare publicată anul trecut că schimbările climatice reprezintă în fapt o politică macroeconomică. Pe scurt, deoarece alternativa la energia bazată pe hidrocarburi rămâne în bună măsură un deziderat, consumul actual va trebui raționalizat pentru a finanța investițiile în tehnologia fără carbon.
Sunt două forme pe care le ia această teză. Prețul astronomic al energiei reprezintă mecanismul prin care consumul bazat pe carbon (fie că este vorba de energie sau de orice alt produs care are nevoie pentru producție și distribuție de carbon – adică mai toate produsele) poate fi restricționat când sunt redirecționate resursele pentru cercetare și dezvoltare în tehnologia verde. În al doilea rând, cineva trebuie să încurajeze investițiile financiare spre obiective ecologice, chiar dacă alți investitori consideră că strategia aceasta nu aduce profit. Pensionarii și orice persoană al cărei consum se bazează pe veniturile din investiții s-ar putea să aibă venituri mai mici și, ca urmare, să consume mai puțin pentru a subvenționat alocarea de capital spre obiective verzi.
Nu e de mirare că politicienii dau bir cu fugiți. Vezi de pildă un alt scandal din Marea Britanie cu privire la taxarea profiturilor companiilor de gaz și petrol cum ar BP și Cover, care au anunța recent încasări record. Companiile sunt acuzate că fac profit pe seama prețurilor mari plătite de consumatori, dar planul actual, așa cum a fost anunțat către acționari, este de a direcționa profiturile din carbon către un portofoliu tot mai larg de proiecte verzi.
Acest lucru nu poate fi făcut decât prin redirecționarea resurselor de la consumatori prin prețuri mai mari. Din păcate, orice formă de taxare a consumului este regresivă. Intenția Partidului Laburist de a institui o taxă pe profit pentru a redistribui acele profituri reinvestibile către consumatori, contrar întregului proiect de emisii zero, semnifică o redunanță, o recunoaștere a faptului că problema climatică este un accident politic iminent. Poate că într-o zi stânga va înțelege ceea ce afirmă chiar ei prin aceste intenții.
Poate fi oprit acest marș? Politicienii vor încerca și vor primi o lecție cu privire la importanța gândirii pe termen lung. A mări oferta de resurse energetice depinde de a convinge investitorii că politicienii preferă investițiile pe termen lung. Proiectul emisii-zero vine cu un termen limită, 2050, dar acest termen trebuie retras gradual pentru ca investitorii să fie dornici să investească proiecte cu investițiile de capital imense și cu o durată de viață suficientă pentru ca ele să fie profitabile.
Pericolul este ca investitorii să nu fie dornici să facă asta când politicienii vin cerșind. Anii recenți au fost martorii unui efort conjugat din partea activiștilor ecologiști și a diverșilor lor sponsori din lumea financiară pentru a trezi lumea la realitățile climatice. De unde ascensiunea așa numitelor investiții ESG – unde E vine de la „environment” (mediu). Politicienii fără să se gândească prea mult au fost mai mult decât dornici să ajute.
Dar clasa politică va regreta această mișcare deoarece îi aruncă în ghearele votanților furioși. Clasificarea operată de Uniunea Europeană are scopul de a ocoli investițiile ESG prin semnalizarea gazului și energiei atomice ca surse sustenabile. Investitorii dornici să-și facă publică virtutea s-ar putea să nu fie mulțumiți.
Pentru politicieni, însă, provocarea este de a smulge piețele energetice și financiare funcționale din mâinile elitelor financiare, activiștilor și media care sunt indiferente la redistribuția și sărăcia provocate de agenda lor. Este, într-adevăr, un război cultural.
Articol de Joseph Sternberg pentru The Wall Street Journal
