Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
„Germania a reușit să reducă inegalitățile acolo unde noi nu am reușit”, susținea Boris Johnson în iulie anul trecut, când nu era presat de scandalul petrecerilor date în timpul pandemiei. Dar deși guvernul și-a afișat de curând planurile de reducere a inegalităților, promisiunea unor investiții masive de tip german, este puțin probabil să se materializeze. Și poate că e mai bine așa. Reunificarea socială și economică a Germaniei nu este miracolul clamat.
Există multe asemănări între Germania de Est și regiunile mai înapoiate din Anglia, ambele având probleme similare, chiar dacă din motive diferite. La căderea Zidului Berlinului în 1989, economia etatizată a Germaniei de Est a fost privatizată în timp record. Producția industrială a scăzut cu două treimi în primii doi ani. PIB-ul regiunii s-a micșorat cu 13% în primul an, apoi cu încă 20% în 1991. Pe măsură ce șomajul creștea cu 8% în jumătate de an, au fost eliminate subvențiile la chirii, la alocații și la mâncare, ceea ce a aruncat sute de mii de oameni în sărăcie.
Strălucirea inițială a reunificării a dispărut rapid în fața luminii reci a realităților economice. Fenomene asemănătoare, chiar dacă nu la fel de abrupte, s-au petrecut în nordul Angliei, unde închiderea minelor de cărbune în anii 80 a dus la dispariția a 200.000 de slujbe. Decenii de dezindustrializare au făcut să crească rata șomajului cu peste 10%, regiunea fiind pe primul loc din punctul acesta de vedere.
Acestea fiind spuse, în deceniile următoare Germania pare să fi obținut ceva succese cu reconstrucția economiei sale estice. După cum s-a exprimat Johnson: „la 30 de ani de la unificarea Germaniei, PIB/capita în Nord Estul Angliei, în Yorkshire și East Midlands, Țara Galilor și Irlanda de Nord este mai mic decât în Germania de Est”. Tărâmul acelor mașini micuțe cu două motoare și al nechezolului pe care Johnson și le amintea dintr-o vizită făcută în 1990 este acum mai bogat decât multe regiuni din Europa de Vest. Cercetările sociologice arată că germanii din vest și din est dau acum răspunsuri similare în ceea ce privește satisfacția față de viața trăită iar speranța de viață este identică pentru femei și foarte apropiată în cazul bărbaților.
Totuși, mare parte din acest rezultat poate fi atribuit solidității economiei germane luată ca ansamblu – există în continuare disparități adânci. Diferența de leafă între muncitorii din est și din vest, de pildă, a rămas la 17% fără să existe semne că s-ar reduce, deși cei din est muncesc mult mai mult pentru salariile lor mai mici.
În jur de șase milioane de oameni au plecat din regiune începând cu 1990 – majoritatea fiind tineri cu abilități, bine educați care nu au făcut decât să ajute piața muncii din Germania de Vest, întărind și mai mult disparitățile între regiuni. Rata șomajului este de asemenea cu 40% mai mare decât în Germania de Vest.
Inegalitățile economice între est și vest se mențin în pofida investițiilor pe termen lung în regiune. Pentru mai bine de trei decenii muncitorii germani au plătit o taxă de solidaritate de 5,5%, peste impozitul pe venit pentru a finanța programele sociale de atenuare a inegalităților. Drept consecință, au fost investite 2 trilioane de euro în Germania de Est, de la reunificare și până acum. Peste 10.000 de kilometri de drumuri au fost adăugate; stațiile de tren au fost adaptate și integrate la liniile de mare viteză; conexiunile la telefonie și internet au fost extinse și modernizate – un pachet de infrastructură de aproximativ 40 de miliarde de dolari. Cu toate acestea 478 din cele 500 de mari companii germane au ales să stea și să investească în Germania de Vest, ceea ce a secătuit și mai mult Estul de oportunități și forță de muncă.
Mulți estici sunt frustrați și simt că aceste schimbări le-au fost impuse nu agreate de ei. Au sperat că reunificarea le va aduce oportunități și libertate. În loc de asta, au ajuns șomeri, săraci și făcuți să se simtă ca și cum ar fi vina lor că se risipesc resursele Germaniei de Vest.
Un uluitor procent de 2/3 dintre est-germani au afirmat într-un sondaj recent că se simt ca și cum ar fi cetățeni de rang secund. Asta a dus la furie politică și la apatie, care se reflectă în numărul mare al celor care votează pentru partide de extremă stângă și extremă dreaptă. Drept consecință, mulți vest-germani îi disprețuiesc pentru asta. Anul trecut chiar ministrul de stat pentru Germania de Est a afirmat că mulți foști cetățeni est-germani ar trebui considerați „pierduți pentru democrație”.
Dacă există lecții pentru Marea Britanie de învățat din această tentativă de egalizare atunci aceasta ar fi că investițiile trebuie țintite și decise cu reprezentanții regionali. Nu doar că ultimele trei decenii ne-au arătat cum pot fi băgați în pământ fără efect miliarde de euro, dar și cât resentiment pot genera. În pofida tuturor acestor cheltuieli, est-germanii se simt încă părăsiți. Date fiind eșecurile statului federal, cine-i poate învinovăți?
Articol de Katja Hoyer pentru The Spectator
