Rețeaua Europeană România în Uniunea Europeană
Related Articles
Prețul gazului a explodat în ultimele luni, iar implicațiile abia încep să se vadă. Consecințele par și cu siguranță sunt devastatoare chiar dacă nu avem până acum decât primele semne ale unei crize cu repercursiuni majore în toate domeniile economice dar care se va reflecta, destul probabil, și în mișcări sociale. De la companii de îngrășăminte care își închid activitatea (și care determină fermierii să nu mai folosească fertilizatori, ceea ce înseamnă o producție mai scăzută) până la consumatori casnici treziți aproape peste noapte cu facturi de trei sau patru ori mai mari, europenii experimentează o nouă criză profundă pe lângă cea sanitară. Și cu implicații poate chiar mai grave pe termen scurt și mediu.
Au fost avansate diverse explicații pentru această situație tensionată și neliniștitoare, dar pentru a sesiza magnitudinea crizei e nevoie de un tablou mai amplu. Așadar, să analizăm în continuare principalele cauze pentru această criză.
Tranziția spre energia verde
La sfârșitul lunii septembrie, Uniunea Europeană anunța prin vocea lui Frans Timmermans, vicepreședinte executiv al Pactului Verde European că energia regenerabilă este acum mai accesibilă ca niciodată, drept pentru care trebuie sistată dependența de combustibilii fosili.
Cel puțin în ultimii 20 de ani cuvântul de ordine în ceea ce privește energia a fost tranziție spre energia regenerabilă deoarece resursele tradiționale de energie, bazate pe hidrocarburi, sunt poluante și afectează mediul, conducând la încălzirea globală și la schimbări climatice. Explicația a fost mai degrabă inversă, în sensul în care s-au postulat încălzirea globală și schimbările climatice (plus o mulțime de alte inconveniențe puse pe seama lor) după care s-a identificat vinovatul, și anume hidrocarburile. Încetul cu încetul, sub presiunea organizațiilor non-guvernamentale și a mass-media, s-a împământenit ideea că Europa și lumea occidentală în general trebuie să renunțe la resursele energetice consacrate până mai ieri, în defavoarea energiei curate. Ceea ce nu ar fi fost deloc o problemă, ba chiar poate ar fi fost foarte recomandat, dacă energia verde ar fi putut sau poate (cu sau fără subvenții guvernamentale) să preia rolul hidrocarburilor. Însă până acum nu există nici cea mai mică dovadă că așa ar putea sta lucrurile, drept pentru care pariul pe regenerabile nu rămâne, în cel mai bun caz, decât o promisiune neonorată încă.
Consecința imediată a acestui angajament, stabilit prin tratate internaționale precum cel de la Kyoto sau mai recent Paris, de a renunța până în 2030 la resursele energetice tradiționale o reprezintă închiderea accelerată în Europa a centrelor energetice bazate pe hidrocarburi. Mai că nu trece o zi fără să citim pe agențiile de știri despre închiderea unei noi centrale, a unei mine, etc. De pildă, în această săptămână a fost închisă în Portugalia ultima termocentrală pe bază de cărbune, ibericii devenind astfel a patra țară europeană care renunță definitiv la acest combustibil fosil. La începutul lunii, minerii polonezi au ieșit în stradă la Varșovia pentru a protesta față de planurile de închidere a minelor din țara lor. Tot recent, compania olandeză Royal Dutch Shell a decis să își mute sediul central din Olanda în Marea Britanie după ce un tribunal olandez a decis într-un proces de referință ca firma să își reducă până în 2030 nivelul emisiilor de carbon cu 45% față de nivelul din 2019. Compania își propusese o reducere de 20%.
În aceeași ordine de idei, guvernul olandez a decis să închidă începând cu anul viitor câmpul de la Groningen, cea mai mare exploatare din Europa, iar până atunci producția va fi redusă la jumătate. Olanda este, după Brexit, cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană.
Nu sunt singurele exemple, ci doar cele mai recente. Doar în ultimii doi ani, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Danemarca și-au închis la presiunea campaniilor ecologiste mai multe zăcăminte. Ca să rămânem doar în interiorul UE, producția a scăzut de pildă în Olanda de la 33,7 miliarde metri cubi în 2019 la 24 miliarde metri cubi în 2020. România a ajuns astfel în 2020 al doilea producător de gaze din Uniunea Europeană, deși producția a scăzut la 9 miliarde de metri cubi, cu un miliard de metri cubi mai puțin decât în anul precedent. Chiar și Germania, al treilea producător de gaz din Uniune și-a redus producția de la 5,7 miliarde de metri cubi, la 4,9 miliarde de metri cubi.
Cu alte cuvinte, presiunile ecologiste și imboldul, încă fără argumente economice, de a trece practic cu orice preț spre o energie verde a determinat în Uniunea Europeană pe de o parte o abandonare a capacităților de producție energetică pe bază de cărbune, păcură și energie nucleară (vezi cazul Germaniei), iar pe de altă parte închiderea sau/și sistarea investițiilor din zona gazului. Gazul încă nu este pus complet la zid de către noua gândire ecologistă ceea ce înseamnă că toate aceste surse de energie tradițională care au dispărut prin lege trebuie înlocuite cu altceva. Și cum energia verde nu poate prelua încă acest rol este absolut firesc ca o mare parte din necesar să fie acoperit de gazul natural. Însă cum sursele de aprovizionare cu gaz european au fost obstrucționate, limitate și descurajate, drept pentru care producția a scăzut, rezultatul a fost o ofertă mai mică, în condițiile unei cereri constante dacă nu mai mari. Un exemplu oarecum paradigmatic în acest sens îl reprezintă România, după cum remarca un analist local, care în pofida unor resurse energetice naturale nu se poate bucura de ele deoarece statul român a descurajat investițiile în capacități de producție prin reglementări care au distorsionat piața. Din acest motiv, gazele de pe fundul Mării Negre vor rămâne acolo.
Potrivit JP Morgan, investițiile de capital necesare în domeniul energetic pentru a satisface cererea sunt de 600 de miliarde de dolari pentru următorii 10 ani. Lipsa acestor investiții este parte din problemă.
Consecința nu putea fi decât una singură și anume dependența de o singură sursă, în speță, gazul rusesc, și deci un preț mai mare. Mai mult, așa cum remarca un analist economic, amenințările proferate la adresa sectorului energetic tradițional de către diverși actori politici sau instituționali nu fac altceva decât să crească valoarea netă a prețului la petrol și gaz și nu să scadă, și asta pentru că ele nu țin cont de realitatea cererii și ofertei, ci sunt făcute neavând nimic altceva în spate decât o agendă politică.
Pe scurt, în pofida declarațiilor pompoase și ambițioase legate de energia verde este un fapt că nicio țară nu se bazează exclusiv pe sursele regenerabile, pentru că acest lucru ar însemna costuri imposibil de estimat. Explozia prețurilor din această toamnă nu ne oferă decât un indiciu parțial cu privire la felul în care pot evolua lucrurile odată ce deciziile verzilor radicali vor fi puse din ce în ce mai mult în practică.
Rusia
Rusia este vinovatul de serviciu, cel mai facil de blamat, în acest context energetic, mai ales din cauza poziției sale dominante pe piața gazului europeană. La nivelul Uniunii Europene doar trei state (România, Olanda și Franța) importă din Rusia sub 30% din gazul consumat, în timp ce la polul opus țări precum Finlanda, Bulgaria sau Letonia sunt dependente aproape în totalitate de gazul rusesc. Gazprom, principala companie de gaze, furnizează aproape jumătate (43%) din totalul importurilor la nivel european.
În aceste condiții și mai ales având în vedere că Europa a început sezonul rece cu cele mai scăzute stocuri din ultimul deceniu, nu este de mirare că bătrânul continent nu poate face altceva decât să asiste în parte neputincios la deciziile oficialilor ruși, mai precis ale președintelui Putin, care se pot schimba de la o săptămâna la alta. De pildă, în urmă cu o săptămână președintele Rus a poruncit companiei Gazprom să mărească livrările de gaz către Uniunea Europeană odată ce rezervoarele rusești vor fi umplute, doar că în urmă cu o zi Gazprom a refuzat să rezerve la licitații o capacitate suplimentară pentru a livra Europei o cantitate mai mare de gaze naturale, ceea ce ar fi mai domolit creșterea prețurilor. Acesta nu este altceva decât un semnal că Rusia nu dorește să furnizeze o cantitate mai mare de gaze naturală cel puțin nu prin cele două rute de până acum, adică prin Ucraina și Polonia.
Rusia își dorește foarte mult să dea în funcțiunea North Stream 2 controversatul gazoduct de sub Marea Baltică, din Rusia spre Germania, dar care este primită cu opoziție din partea SUA, a Ucrainei și a altor state europene pe motivul că pune în pericol securitatea energetică a continentului. Ucraina va fi țara cea mai afectată deoarece va fi văduvită de costurile de tranzit ale gazului rusesc spre Europa, oricum afectate după 2014 de tranzitul gazului prin Belarus și Polonia, dar și prin North Stream 1, care a devenit de facto traseul principal pentru alimentarea cu gaz a Europei dinspre Rusia
Recent, Germania a anunțat că suspendă proiectul North Stream 2 din cauza unor formalități legale, iar săptămâna aceasta Statele Unite au anunțat noi sancțiuni împotriva unor persoane, nave și entități comerciale implicate în proiect. Analiștii și traderi susțin că Rusia își limitează livrările de gază spre Europa pentru a determina aprobarea cât mai rapidă a proiectului North Stream 2. În aceeași ordine de idei, Agenția Internațională pentru Energie consideră că Rusia are capacitatea de a trimite cu 15% mai mult gaz decât în prezent, ceea ce ar detensiona piața.
În aceeași ordine de idei, trebuie spus că cele opt depozite de gaz din Europa controlate de Gazprom sunt menținute la niveluri scăzute, o mișcare văzută ca fiind un demers de presiune pentru aprobarea North Stream 2.
Altfel, poziția privilegiată a Rusiei pe piața de gaz europeană este și mai mult întărită de revigorarea și expansiunea economiilor asiatice, mai ales în condițiile în care Moscova a investit masiv în infrastructura energetică, având un sistem energetic unificat, care leagă vestul de est, atât pentru furnizarea de gaz, cât și pentru cea de petrol. Cu alte cuvinte, Rusia își poate vinde gazul acolo unde este prețul mai mare.
Dacă Rusia profită de pe urma situației ei monopoliste în raport cu Europa, și este limpede că lucrurile stau astfel, vinovații nu trebuie căutați doar spre est, în condițiile în care Europa se dezarmează accelerat din punct de vedere energetic.
Expansiunea monetară
Un factor mult mai puțin luat în colimator de către experții energetici îl reprezintă expansiunea monetară fără precedent din perioada carantinelor europene și ulterior, în care băncile centrale au pompat neîntrerupt lichiditate în sistem. Acest exces de lichiditate s-a suprapus cu diversele planuri ale guvernelor de stimulare a economiei (Planurile de Redresare și Reziliență, diversele Green Deal-uri, planul președintelui american, Build Back Better) care presupun investiții masive în infrastructură. La rândul lor, aceste investiții gigantice în infrastructura care presupun un consum uriaș de bunuri energofage, ceea ce duce la o creștere spectaculoasă și deloc plăcută pentru consumatori a prețului la gaze, de pildă, care sunt cea mai utilizată resursă energetică în producția de ciment. De asemenea, influxul uriaș de capital generat de băncile centrale s-a dus către activele relativ rare, ceea ce a exacerbat creșterea prețului.
Altfel spus, prețul gazului reflectă, pe lângă cauzele amintite mai sus, o politică monetară și industrială defectuoasă care au distorsionat și mai mult piața energetică.
Cauze locale
Nu doar ceea ce se întâmplă în estul continentului are o relevanță pentru prețul gazului. O bună parte din gazul țărilor iberice provine din Africa de Nord. Algeria furnizează aproximativ 2/3 din necesarul anual de gaz al Spaniei și Portugaliei, dar conflictul mocnit dintre Algeria și Maroc reprezintă o amenințare la adresa furnizării de energie. Algeria a întrerupt la 1 noiembrie alimentarea prin gazoductul Maghreb care trecea prin Maroc. Deși există o rută directă, Medgaz, între Algeria și Spania, este de așteptat ca în această iarnă prețurile la gaz să crească semnificativ și în Spania.
În același timp, creșterea cererii din Asia, unde China și-a dublat cererea în ultimii 10 ani, pune o presiune semnificativă pe prețul gazului, mai ales în condițiile în care și Beijingul și-a afirmat declarativ intenția de a-și limita folosința cărbunelui.
Concluzie
În aceste condiții în care Europa renunță la cărțile ei energetice cele mai bune, fără a avea vreun atu veritabil în mână, mizând totul pe o iluzorie până acum siguranță energetică verde, prețul gazelor nu poate decât să se îndrepte galopant tot mai sus. Singura speranță în acest moment pentru europeni este legată de o iarnă cât mai blândă.
